Spații culturale nr. 71 (10)

Cărți prezentate de:

Magda URSACHE

Carte despre Adevăr, Istorie, Moarte…

… dar și despre Bine, Frumos, Lumină. Este
vorba despre Povești de trecut vămile a Luciei Negoiță,
apărută la Muzeul Literaturii Române, în 2019. E un
fascin (cuvântul lui Mircea Eliade) pentru cărțile de
interviuri. Și tot Eliade (v. mitul lui Parsifal) spune că
întrebarea e mai importantă decât răspunsul. Știința de a
întreba a Luciei Negoiță vine dintr-o documentare
riguroasă, dar și din empatia cu care își alege
interlocutorii, vădit bucuroși să intre în dialog. Unii
răspund cu răspundere cititoarei complice. Alții se mai
ascund sub vălul aparențelor (ah, Popeea și vălurile ei!).
Nu știu cum face Lucia, dar scriitorul apare așa cum
este, nu cum – poate! – ar vrea să apară.
O întrebare bine pusă face ca spectacolul ideilor
să se desfășoare magic. O văd pe Lucia în mână cu
bagheta unui duh bun: un Geist al inspirației. Cartea sa
de interviuri ar putea fi un manual de Învățați literatura
fără profesor. De ce fără profesor? Pentru că profa de
literatură e mereu în relație cordială (marca sau masca
ei?) cu interlocutorii, e chiar prea discretă, nu-i place să
iasă în față, nu-i place să provoace. Provocări există,
desigur, cum altfel?, dar sunt elegante. Așa este Lucia
Negoiță în poezia sa. Elegantă, așa este și în eseu
(transcris de Leo Butnaru yes-eu).
Lucia Negoiță bine știe că principiile operează în
felul lor: curajul provoacă nu altceva decât curaj,
onestitatea – onestitate, demnitatea – demnitate,
smerenia – smerenie. Românismul e pentru unii viață,
pentru alții cale închisă și fug în alt popor, în altă limbă.
În ce mă privește, am convingerea că, dacă ne vom
salva, ne vom salva prin memorie, că rememorarea
funcționează terapeutic. O, dar în cazul dialogului
Luciei cu mine, putem vorbi de maieutică.
Coperta arată un pod (peste Lethe?). Trupul
provizoriu se întoarce în pământ, ne spune autoarea în
Cuvânt-înainte, „se înfrățește” cu cei de dincolo sau
capătă, în timp, alt trup.
După cartea cu poeți vine una cu poeți, prozatori,
editori, eseiști. Lucia Negoiță nu uită diaspora. Mai
întâi, dă cuvânt seniorilor, pentru că e cam noapte și
cam frig.
Cartea se deschide cu un interviu din 1994,
primul acordat de Petru Dumitriu unei televiziuni estice.
Și-a vindecat rănile, utopiile, dezamăgirile fostul tovarăș
Petru Dumitriu (dialogul e din 1994, primul acordat
unei televiziuni din Est)? Nu știu. Nu-l simpatizez pe
autorul prozei despre Canalul Morții (Drum fără
pulbere, 1951), lectură obligatorie când eram elevă. Și
pentru că tatăl său era atunci închis, nu departe de locul
unde scria Petru Dumitriu, înroșirea sa nu-mi pare deloc
scuzabilă. Dar am reținut câteva fraze la care ader:
„Vezi, în limba română scriu mai colorat, mai cu har.”
Și: „Spun Tatăl nostru. Doar în limba română.”
La vremea aceea de restriște, un supraviețuitor al
ei, Șerban Cioculescu, scos din Universitate, n-avea
cartelă de pâine; șoma; își vindea cărțile, ediții rare. De
la tatăl său, Barbu Cioculescu deține daruri ereditare:
dragoste de literatură, dar și de profesie, distincție,
umor. Drumul i-a fost „barat” de „originea de burghez,
de burghez cinstit”, robace și tenace. Din ’47 în ’66, a
tăcut.
Despre Petru Dumitriu nu cred că și-a spoit cu
roșu Cronică de familie pe motiv că era doborât de
foame. Vladimir Streinu, care a fost nevoit să-i vândă
ceva aur, da, era înfometat. Iar Radu Gyr, cu foame
permanentă în celulă cam jumătate din viața de om
matur, a fost condamnat la moarte pentru un poem,
„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” Condamnat
rămâne de Alexandru Florian (fiul marxistologului
Radu) pentru o „credință adevărată”. N-ar trebui oare
respectată și credința sa netemătoare? Pentru că Gyr a
avut parte doar de înfrângeri, îi spune cărții: „Tu fii
triumf”. Se roagă de ea: „Smulge-mă, carte, morții și
durerii/ sporește-mă cu tainice imperii/ și clipa mea,
oloagă și subțire,/ răzbună-mi-o, făcând-o nemurire!”
De plecat în Vest, Petru Dumitriu a plecat cu mașina
PCR-ului, convins că va obține succes mare. Un Nobel
chiar. Și-a schimbat șapca proletară cu o pălărie
écossaise, dar nu-i „spălat” pe mâini, în opinia mea, de
cei 30 de ani de exil. Asta ca să nu ne „distanțăm” de
adevăr.
În vremea aceea, Constantin Mateescu a studiat
„filosofia” cu C. Ionescu-Gulian, după tratate sovietice.
„Nulian” a intrat în Academia RPR, Blaga a fost
eliminat. Iar azi, tot Blaga e blamat pentru „spațiul
matrice”, pentru „matca etnică”. Fudulia elitei față de
autohtoniști ca Iorga, Mircea Vulcănescu, Mircea
Eliade, Petre Țuțea, Noica a atins cotele de avarie ale
culturii.
„Principiile clădesc caracterul”, obișnuia să
repete studenților Petru Ursache, mereu în răspăr cu
tendința oștenilor neo-marxiști de a minimaliza marile
valori. „Politicienii să-și vadă de ale lor”, nu de
eliminarea unei capodopere, Miorița, din manuale, ca
defetistă: „Împotriva morții nu se poate lupta cu
ciomagul.”
Petru avea 13 ani la terminarea războiului. A
traversat ocupația sovietică cu tot cortegiul de
împușcați, de jafuri, de foamete; se arestau oameni și
cărți. Cât pe ce să fie exmatriculat din Liceul Național
din Iași pentru că purta un pulover verde, împletit de
maică-sa și vopsit cu ierburi. Țărănușul, adus la școală
de preot și de învățător, i-a spus directorului: „N-am
altul”. Am discutat împreună despre fiecare reper moral
în parte. „Avem destule, Magda. Conștiința memoriei
este un dar de la Dumnezeu. Trecutul nu trebuie să
treacă așa de ușor.” Și pentru că tot literații au vorbit de
rezistență, de armata din munți, de ororile temniței, mai
puțin istoricii atinși de correctness, a trudit la Istorie,
genocid, etnocid, pe care n-a mai apucat s-o vadă
tipărită în ediția întregită, de 580 de pagini. Moartea a
călcat pactul cu Petru. Asta face parte din micile ei
îndeletniciri.
N-a fost deloc un diplomat social Petru Ursache.
A scris despre Omul din Calidor, „un român veritabil”,
ca toți basarabenii stimabili, pe care i-a iubit. Și poate că
la întrebarea Luciei Negoiță, „Sunteți un învingător?”,
adresată lui Petru Dumitriu, răspunsul lui (ca și al meu)
ar fi fost că există o bucurie a învinsului.
Existența lui Petru, dar și a gemelarului său,
cărturarul Iordan Datcu, doar cu un an mai tânăr (I.
Datcu începe interviul cu un citat dintr-un portret din
2013 făcut de bunul său prieten care îi apreciază
„atașamentul profesional și moral, de o viață, pentru
etnologie”, dar și „deschiderile orizontice spre
disciplinele umanistice învecinate”, istorie literară,
memorialistică, arhivistică, sociologie, muzicologie),
așadar existența lor a fost un război total cu croșetele
care mutilau cărți. În 2016, Iordan Datcu a tipărit
monografia intitulată simplu: Petru Ursache.
Nu-i lesne să fii editor de clasă, ca Iordan Datcu,
profesiune pe cale de dispariție. Petru a debutat la
Minerva, în colecția Universitas, privatizată
postsocialist și distrusă. D. Vatamaniuc – spune cu
durere eminentul editor – n-a primit din fonduri centrale
bani pentru Mihai Eminescu. Articole politice;
Fragmentarium (I-III). Ediția a fost sponsorizată de un
domn primar, Ioan Pavăl, din Dumbrăveni. Dar se predă
vreun curs la Litere despre editare? O tânără angajată a
unei publishing house a fost cât pe ce să distrugă o
ediție Crainic, mergând pe ideea de a interveni în textul
teologului pentru a-l „moderniza”. Cine mai folosește
cuvântul teandria? m-a dojenit redactora fără știință de
carte. A fost nevoie de alte zile și munci, pentru a
corecta ce a stricat domnișoara aceea, care și-a găsit
ocupația potrivită: la circ.
Da capo și iarăși da capo privind știința și tehnica
editării, cel aflat în capul trebii fiind Niculae Gheran,
despre care A.D. Rachieru scrie: „astăzi nu te mai poți
apropia de Rebreanu decât pășind pe Bulevardul
Gheran”. Colț, spun eu, cu Strada prozatorului Gheran,
cu mare artă în a fi păgubaș: ultimele două volume din
seria de autor Rebreanu n-au mai fost sponsorizate de
Fundația Culturală Română, de Institutul Cultural
Român, de etc. Pentru Rebreanu fac orice, ar spune N.
Gheran. A ajuns un fel de liber profesionist ca editor,
dar și ca prozator, plătit prost sau deloc. Păgubaș pentru
eternitate. „Apa trece, pietrele rămân” e titlul mărturiei
sale. Putea fi și cel „modificat” creator de Vasile
Băncilă: „Apa trece, pietrele român”. Cu atât mai mult
cu cât, între timp, cum vede Lucia Negoiță la fel ca toți
românii de bun simț (sigura politică fiind cea a bunului
simț), român a ajuns cuvânt de rușine sau de care
trebuie să-ți fie rușine.
Nesperiat de „stânca Rebreanu”, Gheran a scos
23 de rebreni, în patru decenii (eu, 15 cărți de Petru
Ursache, edite sau inedite, toate la Eikon, în 6 ani și mai
am de lucru). Spune conu Niculae că n-a forfecat nimic
(nu ca Emilia Milicescu din Delavrancea), putând
afirma: „Nici un chirurg serios nu-și operează copilul”.
Ca „factor decident”, păstorind editarea din Consiliul
Culturii și Educației Socialiste, a putut s-o facă. De ce
nu-i plac denumirile de „îngrijitor de ediție” sau de
„administrator al lui Rebreanu” nu prea înțeleg. Adaug
și eu una: agent literar al lui Rebreanu. Și Coach în
lectura Rebreanu, coaching foarte necesar de vreme ce,
într-o emisiune TV, mi-a fost dat să aud că personajul
cel mai cunoscut al lui Marin Preda este Ion… de
Rebreanu. Onoare și respect, coane Niculae!
Mai departe, pe firul vieților de cărțari, mai întâi
cei 18 seniori, dacă am numărat bine. Bătrânețea e
pentru Gheran nostalgie, pentru Const. Mateescu
coșmar, pentru Gheorghe Grigurcu renunțare: „Am
renunțat la toate plăcerile, în afara aceleia de a scrie”.
Și-i secondat, în ce mărturisește, de marele senior al
traducerii, eseului, evocării C.D. Zeletin, cum o
dovedesc cele 7 Scrieri și tot atâtea „bătălii estetice”.
Fericirea? Nu știe s-o fi atins medicul scriitor. E „ca o
ceață diafană”, plutind peste ceasuri de muncă. „Veșnic
nu aveam timp”.
Mi s-a întâmplat recent să mă impresioneze
neplăcut o întrebare a unei intervievante, alta decât
Lucia Negoiță, despre fericire. Să întrebi un poet
organic tragic (ca Mihai Ursachi, ca Mircea Ivănescu ori
ca Ioan Moldovan) dacă scrisul e o mare fericire mi se
pare o întrebare complet nefericită. Răspuns Radu
Vancu: „Poezia nu anesteziază suferința, e chiar
suferința.” Sau Maria Pilchin: „Știu să respir în poezie.
Iar respirație înseamnă amor, naștere, fugă și moarte.
„Nașterea trece în Dragoste, Dragostea în Moarte, până
când totul devine Cuvânt. „Nici eu și nici Nichita nu
eram făcuți pentru fericire”, se confesează Gabriela
Melinescu. Ca într-un vers de Nichita Stănescu: „Ea
devenise încetul cu-ncetul cuvânt”. Ea fiind
„trimbulinda” Gabriela.
Și pentru Gheorghe Grigurcu plăcerea scrisului e
ultima, după o lungă cursă cu obstacole. Eliminat din
școala de literatură pentru că îl vizitase temerar la
Mărțișor pe „putrefactul” Arghezi și-i adusese un
omagiu fostei soții a lui Lovinescu, mama Monicăi,
Ecaterina Bălăcioiu. Revista „Familia” a fost „colac de
salvare” după aproximativ 7 ani de tăcere, fără drept de
semnătură, în timp ce „pneumaticii”, oameni fără
însușiri, pluteau pe line ape. „Elementul” G.G.
indestructibil, nemaleabil deranja: l-au scos din redacție
în 1974, la vreme de lung îngheț, după Tezele din ‘71.
Radu Enescu a râs când Grigurcu a fost dat afară.
Măturați din redacție au fost și „cerchiștii” Ovidiu
Cotruș și N. Balotă. În 1958, Baconsky fusese nevoit să
plece de la „Steaua”. Îi prețuia prea mult pe interbelici;
pe Lucian Blaga „Steaua” nu l-a putut publica decât cu
un an înainte de a muri, în 1960. Ei, dar istoria e scrisă
de învingători, iar poezia de învinși. La „trecerea
vămilor”, poezia poate fi o arvună. Gheorghe Grigurcu
are în buzunarul drept „bănuțul” numit critică de poezie,
iar în cel stâng, al inimii, însăși Poezia. Sper să nu-l
supăr cu afirmația că „Amarul Târg” a fost loc benefic.
Acolo, la margine, se întâmplă poezie înaltă. Ca și
Sătmarul pentru Radu Ulmeanu, Piatra Neamț pentru
Emil Nicolae Nadler și Adrian Alui Gheorghe,
Râmnicul pentru Neculai Tăicuțu și Valeria Manta,
Slobozia pentru Șerban Codrin, Lugojul pentru Remus
Valeriu Giorgioni, Agapia pentru Gheorghe Simon,
pustietatea muntelui pentru Teofil Răchițeanu (cât
despre Eugen D. Popin, el are muntele chiar în ogradă),
marginea e benefică.
Cum să nu observe sagacele critic că „doi oameni
se văd tratați în chip divers, nu o dată contrastant. „Cu
duritate sau cu menajament. Călinescu –
Crohmălniceanu; Nina Cassian – Florin Mugur și alții,
și altele. „Moștenirea” de a slugări Puterea s-a
perpetuat, iar desconsiderarea tradiției vine direct din
proletcultură, europenizarea din internaționalism, din
îndemnul Proletari, uniți-vă!, peste granițe. Pierderea:
refuzul spiritului și limbii; câștigul: afirmarea
„nedreptățiților literaturii”, a scriitorilor de sertar: Petre
Țuțea (după Gh. Grigurcu – „ca o veritabilă
Academie”), I.D. Sîrbu, Alice Voinescu, acterienii,
ivăneștii (Mircea și Cezar), Luca Pițu, Florin Constantin
Pavlovici cu Tortura pe înțelesul tuturor, Aurel State cu
Drumul crucii… Da, avem literatură de sertar. Jurnalul
fericirii prețuiește cât o literatură întreagă.
Exista, totuși, în comunism, o venerare secretă a
înaintașilor, disprețuiți acum ca obsoleți. Bătrânii „se
decrepesc”, susține juna Gheorghișor. Să-i dilim dară
(de la delete), ca să nu devină „periculoși” pentru
sănătatea corect-politică. M-a uluit C.D. Zeletin când
am citit: „nu am avut mentori”, însă a venit cu
precizarea: „au fost, în schimb, lumini”, adică
Perpessicius, Vianu, George Emil Palade, doctorii fără
arginți… De asta trebuie citit „încet, fără grabă”. E o
primă poruncă a Decalogului lui Zeletin „Citiți-mă fără
grabă”, „vizând indicibilul”. „Citiți-mă cu atenție,
această atenție fiind o premisă a înțelegerii”, formulează
Grigurcu a doua poruncă a Decalogului lecturii.
Prin întrebare, Lucia ajunge la portret: de
prozator „fără vârstă” (Bujor Nedelcovici), de poet
veșnic tânăr (Ovidiu Genaru). Portretizează onest, exact.
Genaru e trăitor „într-un fabulos marsupiu” al Bacăului,
cu B de la Bacovia, ca și Mihai Ursachi, în „mahalaua”
celestă Țicău. „Acolo, Genaru face bijuterii din piele (de
Poezie) și din alamă. Aș purta și eu o astfel de brățară
făcută de Genaru din cuvinte; din alamă n-am nevoie,
dețin o colecție. Poetul își amintește episodul raderii
bărbii, ca să poată apărea la televizor. Cam îl știu pe
fanaticul regalist care i-a cerut să se radă. Și eu am mers
cu clame în geantă, să strâng la spate pletele junilor
uteciști, așa cum cerea îndreptarul comunist. Noroc că
puțin timp.
Cum de trecem peste toate astea? Cum nu-i
tragem pe făptași la răspundere? întreabă poetul. Piesa
Exerciții de forță și de echilibru, intrată în scena
Teatrului „Bacovia”, i-a fost interzisă, iar directorul
demis. Acum, ca să iasă pe sticlă, poetul concurează cu
bucătarul șef peste clătite, cu modista, cu nevasta de
futbolier, cu lucrătoarea cu sexul. La televizor, poeții nu
fac rating, cultura nu face rating, doar cul-tura.
Divertismentul e rege (gol).
Când mă gândesc la viața expaților, îmi vine în
minte distihul lui Aron Cotruș: „Străină străinătate/ Rai
cu porțile-ncuiate…/ Vai de cine-n tine bate…” Ca Bujor
Nedelcovici: „un copac cu rădăcinile în cer și cu
crengile spre pământ”, singura sa patrie (spre disperarea
mea, pentru că nu vreau alte patrii) fiind literatura.
Crezul e și al meu: „nu-mi țin gura, și nici condeiul”.
„Atenție, observație, memorie: triumviratul pe care se
bazează un scriitor.” L-a interzis Ceaușescu personal
pentru scenariul la Faleze de nisip, filmul lui Dan Pița.
N-a cedat cenzurii, ca și Goma. A stat la Cartea
Românească doi ani romanul Al doilea mesager (cum al
doilea, când nu aveam decât unu, Ceaușescu?), ca să fie
publicat la Albin Michel (Premiul Libertății, al PEN
Clubului Francez). Scos din USR, ca Goma. A avut
parte de șoptitori-prieteni, însă nimeni dintre delatori
n-a recunoscut. Mai nou, delatorii uzează de tehnologie,
postează falsuri, ca în „cazul” Ioan-Aurel Pop,
considerat persoană de sprijin, deși în dreptul numelui
său, pe lista de angajați ca informatori Secu, stă scris un
NU mare. Refuzul net.
Om fi crezut noi, cumva, că, după acel
Decembrie, lupii se îmblînzesc? Nu, lupii nu se
îmbânzesc, se prefac o vreme cățeluși duioși. A început
din nou dansul cu lupii din fostul activ PCR. Cât pe ce
să ne trezim președinte cu Paul Niculescu-Mizil, șeful
Secției Propagandă, numit mizilic de poetul Ion
Gheorghe. Din rău în mai rău: Ion Lazu ne spune cum
s-a ajuns ca dubioșii certați cu legea, internaționali (iar
geologul știe și spune) să pună mâna pe zăcământul aur-argentifer
din Apuseni, al patrulea din lume. S-au
măsluit acte, în combinație cu cozile de topor românești,
gata să vândă tot, sol-subsol. 80% profit pentru
compania străină. Noi? Noi rămânem cianurați.
Escrocherie, ilegalitate, jaf. „Nu am destule guri ca să
strig: NU”.
Ce-l doare pe Ion Lazu? Faptul că se disprețuiește
trecutul eroic, martiric, „cămașa morții” (Tudor
Vladimirescu) pentru țară, la schimb cu cămașa fricii.
Un Mesaj de interes social din zilele noastre sună: „Fii
erou. Stai acasă.” Alfel spus: liberi de trecut, liberi de
viitor.
Geologul în alergare după „Himera Literaturii” ne
consiliază: „Trebuie să dai deoparte tot ce știi despre
semenii tăi și să iei de la capăt, pe cont propriu, toată
durerea lumii. Altfel… altfel, ce rost au ficțiunile
evenimențiale?” Cu răbdarea e mai greu. Ce răbdare să
am când nu mai am timp de răbdare? Mă îndrept spre
doi de 7 din viețuca mea și deja am „rătăcit prin văile
morții”. Mă regăsesc în ce spune Evtușenko, în
traducerea lui Ștefan Dimitriu: Cedarea înseamnă „să
mori înainte de moarte”. Câți aveau puterea să nu
asculte de Putere? Cei strânși în „poveștile” din cartea
Luciei Negoiță, cu siguranță, au avut-o. Lucia l-a căutat
în Prundurile Bârgaielor pe Aurel Rău, pe străzile
Bucureștiului pe C. Abăluță, a urmat-o pe Victoria
Dragu Dimitriu pe granitul Căii Dorobanților și pe lângă
zidurile de dinainte de 1900… „Cu modestie și
devoțiune” de reporter-martor, cum spune Nicolae
Oprea în cronica din „Argeș” de februarie 2020.
„Nu există ceva mai greu decât a trăi”, oftează
Gabriela Melinescu (n. 1942), murmurând încă
Rugăciunea inimii pentru Nichita și pentru René,
bărbatul ei „cel de 30 de ani”. În evocarea sa, o scenă
neașteptată: „Nichita, făcând un fel de rugăciune prin
citit, o penitență înaltă”, citește Biblia zile în șir, fără a
bea, fără a mânca altceva decât pâine cu miere.
Seniorilor le seamănă viețile: după „mariajul
secret dintre… Bemolotov și Ribbenmanontroppo”, cum
îl numește Șerban Foarță, a venit traiul de lagăr, cu
lecturi interzise, cu cărți închise în cufere, în poduri și în
pivnițe, cu adevăruri falsificate. Tracasările, obstrucțiile
activiștilor PCR, Organa cu urechile ei (habar n-aveam
noi al cui e câinele; de optat optam pentru câinele rău al
PCR, încurajându-ne că nu mușcă la fel de rău ca al
Securității). Boema era pe măsura constrângerilor, iar
prietenii, pe viață și dincolo de ea.
Unde a pus Lucia Negoiță mai mult decât „13
grame de suflet”? În dialogul cu Șerban Foarță, „rănitul
rac”. De câte ori mă gândesc că fraza mea trebuie să fie
austeră, că o cizelare prea atentă a expresiei poate
deveni inexpresivă, că nu mai place calofilia manieristă,
sunt contrazisă de marca Foarță și mai cizelez o pagină-două
de roman. Numai că Foarță, jongleurul cuvintelor,
este inimitabil. Aduce cu evocatul Stroschneider,
acrobatul mergând pe sârmă fără plasă dedesubt. De
unde și empatia Luciei.
Da, e posibilă o terapie prin rememorare. Și din
acest motiv mi-aș dori ca Povești de trecut vămile să fie
carte cu final deschis. Am aflat „pe surse” că Lucia
Negoiță nu va alege să tacă, o să ne spună și altele, și
altele…

 

Ionel NECULA

O carte cu taifasuri

(comentariu la volumul „La taifas cu oameni dragi
sufletului meu”, de Miron Ţic)

Ideal pentru un scriitor – și Miron Țic văd că nu
face excepție – este să găsească oamenii buni sau de
bine, cu care să se întrețină și să stabilească o formă de
comunicare. Se-nțelege că ideea, chiar din stadiul
intențional, reclamă o selecție, o alegere și faptul că
autorul s-a oprit doar la câteva nume spune deja multe
despre rigoarea și seriozitatea proiectului.
Miron Țic și-a asumat, într-un fel, rolul
cinicului Diogene, despre care se spune că umbla ziua,
în plină lumină, cu un felinar aprins în mână, căutând
un om. „Bine, înțeleptule, i se spunea, iată că tocmai l-ai
găsit! Eu sunt unul dintre cei pe care îi cauți!” „Nu,
răspundea flecarul atenian, lume multă, dar oameni
puțini!” Îmi imaginez că Miron Țic, de-ar fi preluat
rolul zdrențărosului din Atena, dar n-a făcut-o, ar fi
răspuns ceva mai diplomatic decât câinele ceresc:
„Guralivi și flecari sunt mulți, dar comilitoni cu
gândirea sănătoasă și cu verbul așezat, precum pietrele
într-o temelie, sunt puțini”.
Dar alcătuirea lui Miron Țic amintește și de un
alt gânditor din vechea Eladă, Gorgias din Leontin, cel
care a impus filosofiei trei probleme, la care nici astăzi
nu s-a răspuns: dacă există ceva real în această lume; în
cazul că există, dacă poate fi cunoscut; în cazul că este
cunoscut, dacă poate fi comunicat și transmis mai
departe.
Se vede bine că alcătuirea lui Miron Țic se
decontează din cea de a treia problemă propusă de
Gorgias în tripticul său. Au trecut ani, secole, chiar
milenii, lumea s-a primenit și s-a emancipat, problemele
ei s-au complicat și s-au multiplicat, dar tripticul
vechiului gânditor a rămas la fel de actual și în zilele
noastre. Nu spun că nu s-a răspuns, spun doar că s-au
dat atâtea soluții, încât s-a anulat însăși posibilitatea de
răspuns. Până la urmă poate tocmai în asta constă
frumusețea actului de filosofare, că propune soluții
trecătoare la probleme veșnice.
Nu-l cunosc pe autor, așa că mă aflu într-o
poziție privilegiată de Maiorescu, aceea de a comenta
opera și de a-l ignora pe autor, dar cred că nu greșesc
încadrându-l printre clasici, printre cei vechi, care
foloseau ca mijloace de comunicare intelectuală
interviul și corespondența. Astăzi lumea s-a schimbat și
ceea ce altădată reprezenta forma ideală a schimbului de
idei, de opinii și puncte de vedere a devenit, între timp,
desuet, caduc și perimat. Oamenii au uitat să-și mai
scrie și să se pronunțe epistolar. În locul lor au apărut
SMS-rile, EMAIL-rile și postările pe messenger, iar
comunicarea a devenit frugală, circumstanțială și
uzuală, fără amploarea și fără adâncimea schimbului
epistolar de altădată.
De asta zic, Miron Țic este un clasic, un
intelectual rafinat, fixat în principii, în noime și-n
cutume bine verificate de cei vechi și-mi pare bine că
m-a vindecat și pe mine de aroganța cu care am ținut
interviul în grații ne-erodate și cu care am afișat o mină
de ultim epistoler. Acum văd că nu sunt singurul și mă
bucur că mai există încă un făclier al lucrului bine
statornicit.
Dacă ar fi să mă orientez după cuprins, cartea
conține două seturi de corespondențe – cu preotul Emil
Bota și cu regretatul scriitor Artur Silvestri – și zece
interviuri acordate sau luate de autor unor scriitori cu
care s-a aflat într-o mai strânsă amiciție sau chiar
prietenie. Dar chiar și ceea ce autorul consideră interviu
este de fapt o relatare combinată, din care nu lipsesc nici
textele scrisorilor schimbate cu persoanele menționate.
Bunăoară interviul cu poetul vrâncean Dumitru Pricop,
pe care l-am cunoscut bine și cu care am legat o
prietenie durabilă, cuprinde mai multe epistole de la
poet, ba chiar și unele poezii neincluse, după știința
mea, în volumele publicate antum sau postum. Poezia
închinată Mareșalului Antonescu, recitată de poet la o
adunare omagială la Mărășești, este și rămâne inedită
pentru multă lume.
Multe lucruri interesante aflăm și din secvența
consacrată valorosului om de cultură Artur Silvestri, a
cărui biografie, în viitor, nu cred că se va putea scrie
fără consultarea acestor pagini revelatoare.
La fel de interesante sunt și mărturiile
scriitorului Ion Drăgan, iar secvența de scrisoare în care
povestește despre mama sa, rămasă în sat să lucreze la
CAP, de unde mai sustrăgea câte ceva şi felul cum
aceasta refuza acuzarea de furt este fascinantă: „Eu
n-am furat în viața mea și n-o să fur. Dar mi-au explicat
oamenii că acuma totu-i al nostru și ce luăm, luăm
dintr-al nostru!”
Un interviu mai desfășurat și lipsit de adjuvante
epistolare este realizat în parteneriat cu poeta Camelia
Ardelean, cu care și noi am colaborat în realizarea unor
proiecte cu trecere la cititori și a cărei poezie mi-a oferit
pretextul unor comentarii favorabile. Întregul interviu
este o radiografie a laboratorului său subiectiv și a
fondului de trăiri și sentimente, din care se revendică și
își trage sevele poezia și scrisul în general.
Miron Țic nu face istorie literară, dar oferă
material valoros celor ce se vor încumeta să proiecteze o
lucrare mai elaborată de acest gen. Este o carte
sprințară, alertă și cuceritoare. Îmi face plăcere să cred
că toți cei ce-o vor deschide, n-o vor lăsa din mână până
când nu ajung la final. Îl felicit pe autor pentru această
idee, oarecum năstrușnică, de a face ordine prin sertarul
cu mărturii și de a le îmbucheta între două coperți de
carte. Asemeni scoicii maritime, din paginile ei se aude
vuietul unor vremuri învolburate și dă seama despre
niște cărturari care au vitaminizat o epocă și o lume.

 

Stan BREBENEL

Bucuria lecturii

Când primeşti o carte te bucuri pentru strădania
şi efortul depus de acel autor. Cu atât mai mare este
bucuria când cartea pe care ai primit-o este scrisă de un
autor foarte tânăr. Asemenea trăire am avut la primirea
cărţii Bucuria lecturii de Maria Frăţilă, carte care a
apărut la Ed. Editgraph în acest an (2020). Este cartea
de debut a autoarei. Maria Frăţilă, la data apariţiei cărţii,
era elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional „B. P.
Haşdeu” din Buzău şi se pregătea de bacalaureat. Este o
carte ce conţine 20 de recenzii literare din care doar
două sunt la cărţile unor autori români: Neamul
şoimăreştilor de Mihail Sadoveanu şi Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu.
Dacă dintre lecturile autorilor străini putem să nu ne
mirăm atunci când abordează cărţile copilăriei, precum
Alice în ţara minunilor de Lewis Carol, Aventurile lui
Tom Sawyer de Mark Twain şi David Copperfield de
Charles Dikens sau atunci când ajunge la un alt nivel şi
recenzează cărţi de aventuri specifice adolescenţei
precum Contele de Monte Cristo şi Cei trei muschetari
ambele de Alexandre Dumas, însă atunci când trece la
cărţi şi autori care au pus probleme la mulţi cititori este
demn de remarcat. O zi din viaţa lui Ivan Denisovici de
Alexander Soljeniţîn, Crimă şi pedeapsă de F. M.
Dostoievski şi Roşu şi negru de Stendhal reprezintă o
adevărată piatră de încercare pentru foarte tânăra
cititoare. Mai sunt şi alte recenzii ale unor romane cu
greutate scrise de Honoré de Balzac (Moş Goriot) şi
Gabriel Garcia Marquez (Despre dragoste şi alţi
demoni).
Să nu vă aşteptaţi că Maria Frăţilă face cronică
literară în adevăratul înţeles al cuvântului. Ea îşi
exprimă bucuria pentru citit, trăirile şi sentimentele ce
au rezultat pe parcursul lecturii cărţilor, emiţând şi
anumite judecăţi despre unele personaje şi fapte,
afirmând că i-a plăcut sau nu i-a plăcut modul de
comportament al unuia sau al altuia. Autoarea este
impresionată de atitudinile personajelor şi, ceea ce este
cel mai important, trage şi nişte învăţăminte de bun
simţ.
Recenzia care m-a interesat cel mai mult a fost
cea la romanul Crimă şi pedeapsă. Mi-am propus să
desluşesc ceea ce o tânără cititoare a înţeles dintr-un
roman imens, cu stări psihologice deosebite, cu
încărcături religioase creştine şi cu dileme imense de
ordin moral. Iată un citat din recenzia sa: Romanul
prezintă trăirile lui Raskolnikov, care uneori este
tulburat şi speriat, alteori mândru de crima pe care a
săvârşit-o. Cel mai emoţionant şi, totodată, uimitor
moment din carte este acela când, sfătuit de Sonia,
înainte de a se duce la poliţie şi de a-şi mărturisi crima,
Raskolnikov cade în genunchi în faţa unei mulţimi de
oameni şi spune cu glas tare că e un ucigaş, ca la sfârşit
să conchidă: Este un roman psihologic care te ţine în
suspans şi până la sfârşit nu îţi poţi da seama dacă
Raskolnikov este vinovat sau dacă este cel mai bun şi
mai onest om.
Acum să nu vă gândiţi că aceste recenzii (noi le
spuneam analize literare) depăşesc sfera orelor de clasă.
Însă ceea ce impresionează este faptul că mai sunt foarte
tineri şi tineri care pun mai presus de orice lectura, şi nu
orice fel de lectură, înaintea abandonului total în braţele
reţelelor de socializare sau ale aplicaţiilor de pe
telefoanele mobile. Poate cu o îndrumare competentă
atât în ceea ce priveşte lecturile, cât şi în ceea ce
priveşte abordarea unei cronici literare şansele de
reuşită ar fi mai mari. Aş fi fost interesat despre modul
de abordare a unui volum de versuri sau măcar a unui
poem.
Mai menţionez faptul că şi sora sa, Teodora,
elevă la acelaşi colegiu, are aceeaşi pasiune. Felicitări
lor, dar şi părinţilor!

 

Dumitru ICHIM

Lupta cu îngerul

Pe înger nu în ceruri îl caut, ci în lemnul
Ce recunoașe-n osu-i tăcerea Ta spre floare;
Oțelul îl lumină, că dalta știe semnul
Răscrucii către sânge prin foc de-asemănare.
Tu ești atotputernic nu-n trăsnet, ci-n mireasma,
Când inima se sparge Te caută cu nardul.
Eu Ți-aș ciopli Sinaiul, întreg catapeteasmă
Să n-ai preajmă slovă, de-a cugetul, cu gardul.
Clepsidrei torni nisipul, țărm aspru-n mărginire,
Dar între noi oceanul pe amândoi ne doare.
Nu-Ți cer ulei în lampă, vreau noaptea Ta de Mire,
Apusul nu contează chiar dacă-i moare-un soare.
Trei zile-s ale mele, fi-mi lut și fi-mi răsadul,
Gelos Te țin în brațe, până-mi răscumperi iadul!

 

Psalmul pardosit cu pietre

Se face frig în mine când fața Ta e-ntoarsă!
Merindă-mi fu greșeala, nămol hrănindu-mi crinul,
De parcă-n palimpseste, în viața fostă, ștearsă,
Pe mine-ai scris povestea cum mi-ai iertat smochinul.
E buche răzuită, sau fu un semn aparte
Că-mi lași ca moștenire și ieslea și colindul?
Nu gard, părutul zării, de Tine mă desparte,
Ci scrisul în țărână, când duhului perindu-l.
Tu ai în palme sânge din răsărituri roșii,
Eu am în palmă linii ce nu au ghicitură.
Orfan cerșesc o vorbă, dar îmi răspund cocoșii
Lovindu-mă cu-aripa de trei ori peste gură.
Tu plângi cu fața-ntoarsă… N-auzi cum strigă verbul…
Sunt însetat iertării ca de izvoare cerbul!

 

Petrache PLOPEANU

[un gând secret de-întoarcere în Haos]

N-ar exista o pată-întunecată
în albul cel mai pur din vechi tablouri
și nicio umbră strâmbă în halouri
de n-ar fi neagră jumătatea dată,
în Echilibrul cel lăsat Ființei,
la începuturi mitice de Lume.
Când fiecare și-a luat un nume,
ca Semn al Libertății și-al Voinței,
a mai păstrat în partea sa umbrită,
un gând secret de-întoarcere în Haos.
De-i mintea noastră, prinsă de artrită
sau de-i scânteie tânără în vatră,
din Negrul-Alb, se-întoarce spre repaus,
suntem culoare limpede în piatră.

 

[ne preumblăm căruțele cu vise]

Suntem culoare limpede în piatră,
atât de tari că spargem infinitul;
tot noi suntem cei ce-adâncesc și mitul,
cei ce în Cosmos ca divină șatră,
ne preumblăm căruțele cu vise,
pe căi de stele prefăcute-n lapte.
Când gestul nostru e cuprins în fapte,
iar gândul-sipet se deschide-n zise,
se colorează-n Curcubeu mirarea,
ce ne îndeamnă mersul spre furtună.
Și pas cu pas, se-întinde lung Cărarea,
prin carnea noastră și prin os, prin sânge,
un Clopot sacru nemurirea sună,
Ființa-Rege, steagurile-și strânge.

 

[ca Lancea Nibelungă din legendă]

Ființa-Rege steagurile-și strânge,
în luptă cu trecutul meteoric;
discursul ei, tăcut și metaforic,
dușmanului, armura i-o străpunge,
ca Lancea Nibelungă din legendă
și face drum armatelor de gânduri.
Oșteni de lut, încremeniți în rânduri,
așteaptă arși în mitica addendă,
la poarta nopții, clopotul visării.
În contrapunct învăluit de pace,
nectarul cum iuțește gustul sării,
se urcă-n Lună visele clipitei;
e ora zero, galaxia tace
și aștrii chiar, capitulând ispitei.