De-ai noștri! – Veronica Laura Năstase – Suntem noi (3)

Trecerea prin timp

Irupe a triumf de roșu

A piatră sedentară, prețioasă

Mâna ta înmănușată
A iubire

 

Același început

Ca-n rândunele –
Ora jocului
De-a sărutul

Sora mea,
Eternitatea ta

Luna,
Amestecată cu praf,

Întoarcerea începutului

 

O apă,

Pe când culegeam
Sălbăticiile
Unui început curgător…

Când ferestrele
Au căzut
În taina privirii…

 

La capătul cărții

Am scris
Cu tămâie de jaruri…

Dorul trece
Drept
Un trandafir sălbatic

 

Doar o frunză

Din tărâmul
Cunoașterii…

Anii în care
Trupurile se frâng
În valuri

 

Curg șiruri subțiri,

În arșița vieții,
Oamenii

În luna,
Din ziua,
Și secunda aceasta…
Ce-mi umple plânsul

 

În piatră

Prin piatră,
Înfrățire
Spre templu

O șoaptă roasă,
Pe marginile speranței.

… tot ce nu e
Albastru complet:

Primăveri,
Ținându-se de mână
Ca un tu,
Cu un eu

 

O altă idee de etern,

Înfășurată în moarte

Iubirea…
… exilul violetelor în violet

 

Eu, un scâncet de albastru…

O lume.
Mai ales tu.

… vina de înger, dată doar nouă!

 

Motivul ferestrei

Închise
În fiecare dintre oameni

Fărâma aceasta
De veac întârziat,

De a semăna
Cer

În lumina,
Neclarul ochilor
Pătați de întrebări…

 

Lacrima

Vioară albă.
Lemn de cruce

Pânza sufletului,
Ziua de ieri

Iubirea,
Pietruită în lemnul de brad

 

Zăpezile

Care au astupat
Lacrima din oameni

Adâncul unui vis
Ca înaltul unei ape

 

De două ori te-am iubit

Am urcat
Și-am coborât

 

Lângă orice dor

Crește orice speranță

Lacrima pierdută,
Mâine într-un surâs

 

Am scos de la fântână

Începutul

Un ochi
Care privește înapoi
În oameni

Ca două păsări
Din vremea veche și grea
Când exista paradisul