Spații culturale nr. 71 (3)

Itinerarii de suflet

Stan BREBENEL

Acasă la marele prozator Dinu Săraru

22 iulie 2010, ora 05.00, Buzău
Între 22 şi 24 iulie 2010 am fost oaspetele
familiei Viviana şi Dinu Săraru la reşedinţa de vară a
acestora din comuna Slătioara, judeţul Vâlcea, invitaţie
repetată în dese rânduri. Ne-am cunoscut, în cele mai
diferite ipostaze, în primăvara aceluiaşi an când am
mers împreună în concediu, dacă se poate spune aşa,
mai bine zis un sejur de o săptămână, în Spania, în
staţiunea Calella, la nord de Barcelona. Apropierea a
venit de la sine. Copleşiţi de emoţie, am acceptat cu un
anumit sentiment de bucurie, dar şi de sfială, invitaţia de
a fi oaspeţi într-unul dintre sanctuarele prozei româneşti
şi pe data de 22 iulie am pornit la drum în frumoasa şi
deosebita aventură.

Joi, 22 iulie, la ora 5 dimineaţa am plecat din
Buzău la volanul maşinii mele, Dacia 1310, către
Sălcioara, prin Bucureşti. După o oră şi jumătate facem
un scurt popas la băiatul nostru, în sectorul trei. De aici
ne deplasăm în cartierul Rahova, de unde o luăm pe
Alexandra, fiica cea mai mică a scriitorului Dinu Săraru.
La ora 08.00 părăseam Bucureştiul, îndreptându-ne spre
Piteşti, pe Autostrada A1. Drumul a continuat spre
Râmnicu Vâlcea cu un obstacol solicitant pentru Dacia
personală: Dealul Negru. Îl înfruntăm fără probleme şi
în localitatea Deduleşti facem o mică haltă la un popas
turistic. Acesta este recunoscut pentru micii imenşi şi
covrigii tradiţionali. Noi numai ne-am dezmorţit oasele,
pentru că soţia a fost grijulie, având apă rece şi cafea
caldă, la termos, şi gustări. După scurta oprire
continuăm drumul spre Slătioara prin Râmnicu Vâlcea
şi apoi pe şoseaua naţională spre Târgu Jiu. Traversăm o
zonă pitorească, cu dealurile subcarpatice pline de
păduri de foioase. Căldura zilei îşi face din ce în ce mai
mult simţită prezenţa. Trecem de Horezu şi după 8 km
ajungem la destinaţie. Este ora 11.45. Cred că a fost
bine şi ca medie orară. Intrăm în curte pe sub nişte porţi
imense, sculptate cu motive populare olteneşti, ca cele
din Maramureş, parcând maşina acolo unde ne arată
doamna Vivi, la umbră, sub nişte plopi răcoroşi.
Ne salutăm cu mult drag cu gazdele noastre. Ne
este prezentată şi doamna Rodica, nepoata domului
Dinu Săraru, fată bună la toate, care o ajută la menaj pe
doamna Vivi. Ne conduc spre locul de cazare, după care
aducem bagajele din maşină. Printre daruri, maestrul
Dinu Săraru aştepta, cu nerăbdarea unui copil, un pahar
de vin alb din zona Buzăului, vin pe care îl gustase cu
altă ocazie şi care îi plăcuse nespus. Se cuvine să
amintesc că vinul provine din podgoria părintelui paroh
Constantin Moise din satul Zoreşti, comuna Verneşti, nu
departe de Buzău. A gustat cu plăcere şi a închinat în
sănătatea producătorului.
Localitatea Slătioara este aşezată într-o zonă
superbă din Subcarpaţii Getici şi este străbătută de râul
Cerna. Are în componenţă satele Rugetu, Coasta
Cerbului, Goruneşti, Miloştea şi Mogeşti, având o
populaţie de peste 3600 de locuitori. Aici are loc în
fiecare an, la sfârşit de august, festivalul ECO-ETNOFOLC-
FILM, sub tutela lui Dinu Săraru prin Fundaţia
Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”. Casa
marelui prozator este ca un muzeu. Pereţii sunt
împodobiţi cu fotografii ale strămoşilor săi. Nu lipsesc
nici motivele tradiţionale olteneşti, în special simbolul
zonei – cocoşul de Horezu.
Pentru seara aceleiaşi zile am fost anunţaţi că
vom merge să vizităm mănăstirea Polovragi. Până
atunci, vizităm domeniul, ne acomodăm cu încăperile şi
acareturile, mâncăm prânzul şi, obligatoriu, pe la ora
14.00, ne-au trimis la odihnă.

22 iulie 2010, ora 19.00, Slătioara
La ora stabilită a sosit directorul Casei de
Cultură din Slătioara şi ne-a condus spre mănăstirea
Polovragi. Doamna Vivi şi maestrul Dinu Săraru ne
oferă informaţii despre mănăstire şi împrejurimi.
Mănăstirea Polovragi este dispusă în satul cu acelaşi
nume de la poalele Munţilor Căpăţânii, în apropierea
locului unde se termină (sau încep) Cheile Olteţului.
Are hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi a fost
ctitorită în anul 1505. A fost atestată documentar
printr-un hrisov emis de domnitorul Matei Basarab în
anul 1648. Intrarea în incintă se face printr-o poartă
masivă din lemn, sculptată cu motive populare olteneşti
şi religioase, pe care scrie: „Bine este cuvântat cel ce
vine întru numele Domnului”. Deşi nu mi-a mărturisit,
poarta este mai degrabă una maramureşeană. În
apropiere mai sunt şi alte obiective turistice deosebite pe
care nu le vizităm, din păcate. Cheile Olteţului sunt o
formă de relief deosebită. Olteţul a săpat în stâncă şi a
oferit, pe o lungime de 2,2 km. frumuseţi neasemuite.
La 200 m după intrarea în chei, la 670 m altitudine, în
versantul stâng al Olteţului, este Peştera Polovragi,
„modelată” tot de Olteţ. Legenda spune că aici ar fi trăit
Zamolxe, zeul dacilor, şi că peştera avea ieşire tocmai în
Transilvania. Până acum au fost cercetaţi doar 11 km,
însă cercetările continuă. Peştera a fost electrificată şi
introdusă în circuitul turistic, numai pe 600 m. Sus pe
culme, deasupra peşterii, s-a aflat o cetate dacică
fortificată din care a mai rămas o relicvă, sub forma
unei capre metalice uriaşe, cunoscute sub denumirea de
„Crucea lui Ursache”. Aceasta se vede cu ochiul liber
din curtea mănăstirii.

La întoarcerea acasă, avem parte de o surpriză.
Cina este servită în pridvorul casei de unde pot fi
admirate imagini superbe. Spre nord sunt Munţii
Parâng, unde se distinge Rânca, devenită celebră pentru
că o parte dintre noii îmbogăţiţi şi-au ridicat cabane, vile
şi palate, iar mulţi olteni, şi nu numai, vin să practice
sporturi de iarnă, la odihnă sau drumeţii. De la Novaci,
prin Rânca se arcuieşte peste munţii celebra
Transalpina. Spre sud, paralel cu lanţul de munţi şi
şoseaua naţională, la câteva sute de metri de sat, se
ridică Măgura Slătioarei, acoperită cu păduri de foioase,
a cărei înălţime maximă este de 769 metri. Soarele
scapătă uşor peste munţi, oferind imagini fascinante.
Discutăm până târziu, când oboseala şi răcoarea ne
trimit la culcare. Discuţiile sunt întrerupte de ţârâitul
telefonului Maestrului. Aveam să-mi dau seama, în
urma convorbirilor, că mari personalităţi, precum acad.
Răzvan Teodorescu, Augustin Buzura, Fănuş Neagu,
acad. Alexandru Surdu şi mulţi alţii pe care nu i-am
identificat, aveau multe probleme de dezbătut şi de
lămurit cu marele prozator. După sporadicele întreruperi
ale discuţiilor noastre, am reţinut din spovedaniile
maestrului, pentru posteritate, doar câteva aspecte.
Bunăoară, mi-a relatat cum a ajuns, printr-un concurs de
împrejurări, în juriul Festivalului de Film de la Cannes.
Trebuia să participe altcineva, dar acel altcineva nu a
mai putut onora invitaţia, şi în locul său a fost ales să
participe prozatorul Dinu Săraru. Timpul presa. Ţinuta
nu era pregătită, nici modul de acţiune al delegaţiei
române. Pentru gala laureaţilor era nevoie de o ţinută
deosebită: frac. Nu exista timpul material pentru
realizarea acestuia. S-a apelat la o soluţie de
compromis: recuzita Teatrului Naţional din Bucureşti.
Fracul care i s-a potrivit a fost cel al marelui actor Ion
Finteşteanu, cel ce avea uriaşe rădăcini buzoiene. Ajuns
la Cannes, într-un timp relativ scurt şi fără să cunoască
toate jocurile de culise, a intrat în sarabanda unui
concurs uriaş. I-au fost prezentate opţiunile pentru
marele premiu şi, ca orice bun negociator, a cerut, în
schimbul votului, o recompensă pentru filmul românesc
din concurs. Acest lucru s-a întâmplat fără ca maestrul
Dinu Săraru să fi fost în cunoştinţă de cauză. Convins
fiind că a făcut o faptă bună pentru ţara al cărui
reprezentant era, nu a realizat că, pentru acele timpuri,
votul României era unul absolut inadecvat. Filmul
premiat trata un subiect interzis în ţară:
homosexualitatea. Şi-a asumat riscurile ulterioare cu
speranţa că acasă nu i se va întâmpla nimic rău pentru
că filmografia românească a obţinut un important
premiu, la un prestigios festival. După această poveste,
plină de picanterii, începând cu costumul, culisele
festivalului, personalităţile cunoscute şi votul final, am
revenit în realitatea satului vâlcean, povestindu-mi
câteva întâmplări cu tânărul medic veterinar Ovidiu, cel
ce este recunoscut ca un magician printre crescătorii de
vite din Slătioara. Una dintre ele suna cam aşa. Într-una
din zile, un localnic se prezintă la medic cu o problemă
foarte serioasă de sănătate la singura lui vacă, cea care
asigura laptele şi brânza familiei sale. Din ce i-a povestit
săteanul, medicul a înţeles imediat situaţia gravă în care
se afla vaca. De îndată, nu ca ficusul, a luat măsurile
care se impuneau. I-a pus Joianei un magnet în zona
stomacului, i l-a fixat bine, ţinând-o sub observaţie
câteva zile. Când a considerat că magnetul şi-a făcut
treaba, o mică incizie în locul respectiv, avea să o scape
pe văcuţă de probleme. Ce se întâmplase. Odată cu
iarba, vaca păscuse sârmă, cuie şi ale elemente metalice
mici. Acestea se adunaseră în stomacul ei şi de aici toată
problematica. După câteva zile, văcuţa era din nou aptă
pentru păscut şi oferit produsele pentru care era făcută.
Nici întâmplări din lumea teatrului, cât timp a fost
director, nu au rămas nepovestite. Greşeala mea a fost
aceea că nu am avut un reportofon. După această primă
seară, mi-am dat seama că nu există doar omul Dinu
Săraru, ci instituţia Dinu Săraru.

23 iulie 2010, ora 09.30, Slătioara
Cum am stabilit seara trecută, eu şi soţia ne
urcăm în maşină şi plecăm spre Horezu. Este o căldură
caniculară. Vizităm orăşelul, admirăm câteva clădiri
vechi şi o biserică mult mai veche din zona centrală.
Vizităm câteva magazine şi centre de prezentare şi
desfacere a celebrei ceramici de Horezu. Oraşul Horezu
este atestat documentar la 1487, într-un hrisov al
domnitorului Vlad Călugărul, deşi vestigii arheologice
au fost descoperite ca aparţinând secolului al IX-lea şi al
XIII-lea. Numele său provine de la pasărea ciuhurez sau
huhurez, foarte răspândită în pădurile din jur. Are o
populaţie de aprox. 6800 de locuitori şi se înscrie în
tendinţa actuală, de depopulare. Apoi, mergem să
vizităm complexul medieval brâncovenesc Hurezi, aflat
în satul Români, la circa 5 km de Horezu, spre nord.
După cum se ştie, aceasta este o ctitorie, cea mai de
seamă, a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ea a
fost ridicată între anii 1690 şi 1693 şi reprezintă esenţa
artei brâncoveneşti. Biserica mănăstirii are hramul
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi este inclusă în
patrimoniul mondial cultural UNESCO. Ansamblul
monahal mai cuprinde biserica bolniţei şi bolniţa
propriu-zisă, Schitul „Sfinţilor Apostoli”, Schitul
„Sfântului Ştefan”, reşedinţa domnească, chiliile
mănăstirii şi o impresionantă bibliotecă ce mai numără
în prezent aproximativ 4000 de volume, unele fiind
manuscrise deosebit de valoroase. Ne întoarcem la
Slătioara cu speranţa că am păşit prin o parte a
sanctuarului spiritual al românilor. Şi acest lucru nu va
fi tot.
După prânz, vremea s-a schimbat şi a început să
plouă mărunt. Era în pericol excursia stabilită a se
desfăşura la mănăstirile Arnota şi Bistriţa. Până la urmă,
vremea s-a îmbunătăţit simţitor şi la ora 17.00 Cristi, un
tânăr din sat, ne-a preluat şi ne-a dus unde trebuia. Ghid
ne-a fost din nou dl. Dinu Săraru. Prima oprire are loc la
Mănăstirea Arnota. Am urcat până la 844 de metri pe un
drum dezastruos din cauza carierei da calcar ce se afla
între mănăstire şi satul Bistriţa. Abilităţile lui Cristi au
făcut ca maşina să nu păţească ceva. După ce ajungem
la destinaţie, este anunţată imediat maica Ambrozia,
stareţa mănăstirii. Maica Ambrozia nu este numai o
persoană agreabilă, ci şi foarte cultivată, fiind
absolventă a Facultăţii de Matematică. Ghicind o
întrebare care urma să fie pusă, maica Ambrozia ne
spune: „Şi la matematică lucram pe spaţii n
dimensionale şi ştiam că există chiar dacă noi nu le
palpam. La fel şi cu Dumnezeu. Există. Chiar dacă nu-l
văd.”. Mai târziu, aveam să aflu că eram aşteptaţi. A
renunţat la o carieră de succes, fiind directoarea unei
fabrici de mobilă, pentru viaţa monahală. Dl. Dinu
Săraru convenise cu stareţa Ambrozia această vizită.
Suntem invitaţi să vizităm câteva încăperi
administrative, iar în sala cu mese suntem răsfăţaţi cu
must de coacăze, prăjituri de post excepţionale, pepene
roşu, galben şi apă minerală rece. După aceea, vizităm
biserica mănăstirii şi parte din muzeul care era în
reconstituire. Despre mica şi frumoasa biserică a
mănăstirii aveam să aflăm faptul că este ctitoria lui
Matei Basarab şi a soţiei sale, Elina, având hramul
„Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Paul de Alep,
care a vizitat mănăstirea în anul 1658, a consemnat
faptul că mănăstirea a fost ridicată pe locul unei biserici
din lemn. Tot el consemnează faptul că a asistat la
ceremoniile înmormântării lui Matei Basarab în aprilie
1654, mormânt aflat în biserică şi la care ne reculegem.
Maica Ambrozia se dovedeşte a fi, în afara faptului că
este o gazdă desăvârşită, un ghid excelent în istoria
medievală. Întăreşte ideea că Matei Basarab este cel mai
mare ctitor de biserici al românilor: „Toată lumea îl ştie
pe Ştefan cel Mare, însă se spune că Matei Basarab a
avut o biserică în plus. Ctitorite, refăcute – nu toate din
temelie. În total 126 la număr, în numai 22 de ani de
domnie.” Biserica este o adevărată bijuterie
arhitectonică şi a fost ridicată în amintirea unui arnăut
care i-a salvat viaţa domnitorului chiar pe acest loc. Este
impresionant faptul că pictura de pe pereţi se păstrează
de pe vremea ctitorului. Mănăstirea, pe lângă biserică şi
chilii, are ateliere de croitorie, de broderie, de pictură şi
camere pentru oaspeţi. Un loc important îl reprezintă
laboratorul de creme şi săpunuri. Pe timpul scurtei vizite
ne-am convins că mănăstirea este o oază de verdeaţă,
ordinea fiind la ea acasă. Multitudinea florilor ne
întăreşte convingerea că ne aflăm într-un minunat colţ
de rai. Zicala că „omul sfinţeşte locul” se potriveşte de
minune. De pe acest picior de plai îţi vine cu greu să
pleci şi să-ţi iei rămas bun de la gazde. Şi totuşi o
facem.
Urmează Mănăstirea Bistriţa. Acesta se află tot
pe raza comunei Costeşti, la doar câţiva kilometri de
Arnota, mai la vale. Mănăstirea Bistriţa este ctitoria
boierilor craioveşti, fiind zidită între anii 1492 – 1494.
A avut o istorie zbuciumată, fiind distrusă şi refăcută în
mai multe rânduri. Istoria ei se împleteşte cu cea a
domnitorilor Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.
Însă familia boierilor craioveşti s-a implicat cu foarte
multe lucrări şi lucruri. Astfel, marele ban Barbu
Craiovescu a adus de la Constantinopol cea mai de preţ
comoară a mănăstirii: moaştele Sfântului Grigorie
Decapolitul. S-a dovedit faptul că moaştele vindecă
bolile trupeşti şi sufleteşti, aduc ploaia pe timp de
secetă. Acestea aduc numeroşi pelerini la mănăstire. Se
mai spune în anumite izvoare că în anul 1763, când
epidemia de ciumă cuprinsese Bucureştii, racla cu
moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul a fost adusă în
faţa mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ţinute molima
a dat înapoi până când a dispărut. De-a lungul timpului,
în mănăstire a funcţionat un spital militar (pe timpul
războiului de independenţă), dar şi o şcoală militară
(1883 – 1898). După anul 1989, mănăstirea revine la
viaţa monahală cea adevărată. Mai aflăm de la stareţa
mănăstirii că aici s-a înfiinţat prima tiparniţă din Ţara
Românească, unde s-a tipărit, de către călugărul
Macarie, la 1508, Liturghierul (în limba slavonă), prima
carte tipărită pe pământ românesc. Tot aici, la 1573 a
fost redactat în limba română primul act mănăstiresc
„Zapisul lui Eftimie”, iar ieromonahul Mihail Moxa
tipăreşte „Cronica Universală” (1620) şi „Pravila de la
Govora” (1640). Un puternic cutremur va lovi structura
de rezistenţă a bisericii cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”, în anul 1838. Lucrările de restauraţie au
durat 10 ani, începând cu anul 1846, sub domnia lui
Gheorghe Bibescu şi terminate la 15 august 1855 în
timpul domnitorului Ştirbei Vodă. Pictura bisericii, în
stilul neogotic, a fost executată de Gheorghe Tattarescu
la 1850. Cea care ne-a prezentat istoria acestui locaş de
cult foarte important a fost stareţa mănăstirii, Marina. Pe
aceste locuri sacre şi de vis, dl. Săraru şi maica Marina
rememorează secvenţe de la filmările făcute aici cu
regizorul şi actorul Grigore Gonţa, prilejuite de
realizarea unor emisiuni pentru televiziunea publică, în
cinstea unor evenimente din istoria noastră naţională.
Ne întoarcem la Slătioara, la casa strămoşească,
reabilitată cu ceva vreme în urmă, fără să-i ştirbească cu
nimic autenticitatea arhitecturii tradiţionale din zona de
nord a Olteniei. Ceea ce este impresionant când intri în
acest mirific spaţiu este imensa poartă de tip
maramureşean, însă cu multe motive populare locale.
Întrebarea firească ar fi legată de nedumerirea oricui în
faţa acestui obiect folcloric maramureşean în inima
Olteniei. Răspunsul nu-i greu de dat dacă avem în
vedere elementele necesare. Soţia Maestrului are adânci
rădăcini maramureşene, aşa că cele două vetre folclorice
nu numai că şi-au dat mâna, dar se îmbrăţişează fericit
în acest spaţiu. Seara, în acelaşi pridvor, dl. Dinu Săraru
redevine copil. Îmi relatează multe amintiri care, mie
aşa îmi par, sunt foarte vii în memoria autorului
romanului „Clipa”. Cea mai emoţionantă relatare se
referă la tatăl dânsului, învăţătorul Costică Săraru,
decedat pe frontul din Est în anul 1941, pe 15 august,
înmormântat în Cimitirul Central din Chişinău. Aproape
cu lacrimi în ochi povesteşte că nu a putut niciodată să-i
spună tatălui său: „tată”. La şcoală era nevoit să-i spună
„Domnule Învăţător”, iar când se întâlneau acasă nu
avea puterea să-i spună altfel. Era supărat pentru faptul
că ceilalţi colegi de clasă aveau şi învăţător, aveau şi
tată. Este, după spusele sale, cel mai mare regret. Şi
pentru că tot rememorăm amintiri dragi, marele prozator
nu vrea să încheie seara fără o scurtă istorioară mai
hazlie tot din Slătioara. Un sătean, pe nume Costică, ca
orice om harnic, avea o vacă. O îngrijise şi se ataşase de
ea de când era viţică. Se pare că şi reciproca era
valabilă. De la un timp, vaca nu mai dorea să pască. Era
priponită la marginea satului, acolo unde începea
islazul, şi nea Costică ajunsese la concluzia că vaca era
flămândă din cale afară. Nu pricepea ce se întâmplă,
mai ales că iarbă era din belşug. Cum ajungea nea
Costică la ea, vaca începea să pască. Când a văzut el că
situaţia se repeta zilnic, a realizat că vaca nu voia să
pască fără Costică. Aşa că stăpânul văcuţei a luat o
decizie radicală. Ca să nu-i moară de foame, şi-a
modificat orele la celelalte activităţi în aşa fel încât să
petreacă mai mult timp cu văcuţa. Şi în acest fel a dat
mai mult lapte, răsplătind iubirea faţă de Costică. Orele
au trecut pe nesimţite şi un vânticel răcoros venea
dinspre Munţii Parâng ce ne-a trimis la culcare.

A doua zi de dimineaţă urma să părăsim
frumoasa reşedinţă de vară a familiei Viviana şi Dinu
Săraru. Oare ne vom putea revanşa vreodată faţă de ei?
Ne-am străduit şi, în 5 noiembrie 2012, au fost oaspeţii
noştri. Cu această ocazie, cu participarea Maestrului, am
lansat volumul de cronici literare „Incursiuni în
universul peniţei” la Biblioteca Judeţeană „Vasile
Voiculescu” Buzău, de la ora 11.00, iar de la ora 17.00
am participat împreună la o emisiune literară la postul
„Campus TV” şi cu Florentin Popescu, moderator fiind
prof. Mircea Costache. Tot cu această ocazie avea să-l
cunoască pe părintele Constantin Moise chiar la casa şi
crama dânsului din Zoreşti. Au făcut schimb de
impresii, de cărţi şi de nectarul binecuvântat. Cu această
ocazie s-a mai întâmplat ceva. S-au regăsit, preotul
Moise şi Laurenţiu Tănase, teolog şi proprietarul Casei
Matei din Berca, după o nu prea lungă rătăcire. Bucuria
a fost din toate părţile, fiind o zi minunată. Nu îmi
rămâne decât să le mai mulţumesc încă o dată gazdelor
noastre şi totodată oaspeţilor noştri veniţi de la Slătioara
pentru bucuria acestei prietenii.

Diana TRANDAFIR

JOCUL

inelele pentru acrobație
se balansează
ca după o mișcare mai amplă în aer
am sărit
sau caut un chip rătăcit în nisip
nu știu cum reușește
să se topească în arabescuri
și ceață

violoncelul de lut din cimitirul cu flori
scoate sunete prelungi
înfundate
descoase coase destramă
e o treabă nedusă până la capăt
totuși țărâna se afânează
până unde șerpuiesc
firidele fricii
tocmai
dincolo de albul
traversând prin retină

mierlele crângului
trag întreaga vară în gușă
râd
pentru că am reușit să mă nasc
chiar dacă pentru asta
a trebuit să moară
un pic fărâmițat
infinitul

ROȘIE CA MACUL

cocoșii mei cântă
zicea cândva sculptorul

soarele
se revarsă-n cascadă
peste câmpul topit
și ridică pânzele fierbinți ale zilei
dacă îmi ating degetele
ard
roșie ca macul
regina firului de nisip
este ea – poezia
se toarce pe fuior
la un loc din două fire împletite
unul de aer
iar altul de foc

 

NOAPTE DE VARĂ

îmi scapă de pe buze
cuvinte despre care credeam
că demult s-au uitat
îmi umplu palmele poveștile lor
simetrii răsucite
teamă și dragoste
fapte gri sau
asemeni cristalelor ținute-n lumină
zâmbetele nu vor să rămână
și-au făurit aripi
doar ca să învețe cum se cântă
mai frumos în amurg

noaptea
pot să admir rotitoare abisuri
și asta numai privind stelele verii
ce mi s-au lipit de călcâie
precum licuricii de miere
tristețea și goliciunea
țes și ele tablou
pentru că uite
ninge iarăși pe umărul tău
îmi înfășor
în pânza răcoroasă
uimirile

 

SINE IRA

chiar dacă bucegii sunt albi
la rădăcina tufelor de trandafir
stă lehuză căldura

la balcic
mă plimbi printre tarabe
șoptind versuri din poemele tale
cu o mișcare studiată ridici
dantelele norilor și ni se arată
splendidă marea
tipsie de aur
împodobită cu moluște și scoici
nu am fost niciodată
așa
restul e mânie

dis-de-dimineață
pielea mea de șarpe
a luat foc
scormonesc prin sertare
după oasele pieptului
ca să te pot respira
prin peretele de uimire
și fum

 

FĂRĂ ARIPI

ascunsă în trupul tău fără aripi
te minunezi
cum de-ți pot zbura gândurile
doar lumea asta are marginile
și adâncimile ei
zi după zi
câștigă-n contur
pentru a-ți pierde urma
lasă bagajele la o răscruce
și
ca nu cumva să-ți aduci aminte
greșelile
amestecă-le cu salivă
și lasă-le să se scurgă
de pe buze
ca apa
apoi strânge-ți bine la piept
bătăile inimii
și-ai să vezi
că se vor preface
în fluturi

 

A MAI TRECUT O PLOAIE

a mai trecut o ploaie
prin mahala
viața e un bețiv care
nu mai știe să cânte
pentru că a uitat despre
ce poate fi omul vesel sau trist
aruncă în stânga și-n dreapta sticlele goale
nopțile pierdute
țigările fumate
luminile și femeile furișate
și își lasă amprentele să se scurgă
pe zid

nu e furios
e doar cu o zi mai bătrân
și mai beat

 

Irina Lucia MIHALCA

prin umbră – celălalt chip al luminii –

ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre.

Oare ce iubesc oamenii? Oare de ce
nu se-ntreabă de ce nu iubim toţi la fel?
Eu te iubesc pe tine, posibil tu
să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu!
Importantă e doar iubirea – suntem lentila luminii!
La o margine a vieţii, în încercarea de a nu pleca,
târziu intri în piramida singurătăţii.
Simţi că momentul inimii
e răsăritul Luceafărului din unda deschisă,
simţi că doar prin întoarcerea ta vei îmblânzi focul.

În faţa oglinzii – doar noi şi singurătatea noastră!
Tu, eu, aceeaşi inimă…

O poveste, o stare, o emoţie, un vis

O poveste poate continua
şi-n alte locuri sau timpuri!

Un gând alb în delirul literelor ~
Oare, unde duc urmele
paşilor noştri pierduţi în ceaţă,
în întinderile zăpezilor imaculate?

Ce departe dansul argintiu al fulgilor pe gene,
crâmpeie de poveşti din răsuflarea sufletelor plecate!
Ce departe îngerii ce-şi lasă amprenta aripilor,
ce departe florile de gheaţă desenate pe geamuri!

Sufletul este în căutarea perechii sale,
negăsindu-l pe pământ,
în Cer, printre îngeri, îl caută.
Tac cuvintele între noi, tac şi plâng,
Vor mai vorbi vreodată?

Ei sunt în noi, ei cei plecaţi, ei cei prezenţi!
Sclipiri de lumină din caldul trecut licăresc.
Dacă eşti în gândul cuiva
ceva din tine s-a transferat acolo!
În perle rotunde se preschimbă toate picăturile,
în depărtate amintiri
crengile sălciilor plângătoare se leagănă.

Ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,
viaţa-i o poveste, o stare, o emoţie, un vis!