Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (2)

din volumul la pas, prin câmpie – 2003:

o privire de ansamblu

privit dinspre munte
prin perdeaua arhetip de-aromă a colinelor
turnul, de sorginte spirituală, peste
câmpie e totul

zidurile ce-l înconjoară
de-atâta dor și pierderi în zare
s-au subțiat cât să susțină raza de lună
ce trece plutind pe fir de apă

adesea
când lanurile dau năvală din valea bătrână
aducând pe valuri diminețile țăranului
la pogorârea podului din ceruri
peste vad/ peste vamă

din aproape-n aproape spre amiază
câmpia modelează câte un om
din loess galben, sol negru cu rădăcini
și pietriș sentimental
pe care îl numește, cu un ritual simplu
de sărut pe frunte, paznic în turn

poem suav

iubito, la primii zori
deasupra nucului
am văzut calul fetei morgana
cu potcoave de rouă –

vino, și fură-i câmpia!

arheologie

un cal ce trece în zbor
însoțit de vuietul stolului de păsări
strunit doar de raza de lună

îmi spune că pe colină
mai jos cu o zare, în zvâcnet de ape
e un sat în noapte, plutitor

poem simplu

așa cum te răsfiri
privire cu privire
gest cu gest
vorbă cu vorbă
ești poemul care m-a scris
pe-acest capăt de câmpie
doamnă învățătoare

turn de veghe

am coborât la capătul autobuzului 2
prieteni
să revăd cât de maiestuos
se înalță câmpia peste oraș

mi-am lăsat vorbele cu voi
și am plecat pe jos mai departe

prin iarbă măruntă și cernoziom fecund
acolo unde iepurii păzesc somnul câmpiei
și câte un câine aleargă să prindă steaua ce cade

aici mă găsiți, de-aveți nevoie de mine
timp de un concediu, în fiecare an
în turnul de veghe-al câmpiei

pas cu pas

tentativa mi-a reușit parțial

am încrucișat spadele iuți, lucitoare
și-acestea s-au topit în bobul de rouă

am înălțat îndemnuri și urale:
de-acolo, din înalt
s-au prăbușit în tril duios

iată, am cupa plină cu sevă

iată, are cupa plină cu suflet

firul de iarbă mi s-a predat
și m-am predat firului de iarbă –

din cupa lui se prelinge o lacrimă
din cupa mea se prelinge polen

ziduri

s-au ridicat din valurile fetei morgana
și din valurile de nisip

s-au ridicat din culorile războinice ale amurgului
peste domoalele ape subterane

s-au ridicat din norii de abur
la coborârea drumurilor verticale

s-au ridicat ferestrele dimineții –
la marginea câmpiei, ziduri de mătase

peste timp

pentru mine, adolescentul
maria lui dodă
era cea mai urâtă fată din sat

și-așa a rămas

din volumul liricele – 2004:

primele regăsiri în șoaptă

seara
câmpia și-adună caii în poală –

doar câte unul se mistuie
la flacăra lunii

doar câte unul mai trece
din nechezat în suspin

accepții paralele

vasile nu a fost șocat
de frăgezimea dimineții
când se întorcea de la schimbul 3
pe bicicletă

și nici grigore…

gheorghe nu a fost șocat
când dimineața a tras pe el
plapuma cu greieri
de i-au rămas picioarele dezvelite

și nici grigore
nu a fost șocat când
dimineața i-a sugerat
distanța aristocratică a câmpiei

dintre cele uitate

la întoarcerea mea în sat
poemele
acele poeme însemnate
în praful, în noroiul
și pe malul șanțului
îmi arată posibilele și imposibilele iubiri
sub formă de ierburi și arbori
care de care mai scorojiți
arși de secetă și de vânt

mai puține iubiri
sub formă de fântâni
și-acelea parcă alungate
la marginea satului

când firescul își face
gimnastica de-nviorare

pe prispa zorilor
a tropotit calul din vis

nu i se vedeau aripile
nici copitele
și totuși
era un poem cabrat
așa cum îi stă bine
oricărei dimineți

amiază verticală

peste baraca acarului
ca și peste calea ferată
nu mai cad umbrele plopilor
pentru că, pe zare
câmpia are aceeași dimensiune
cu cerul – o r i z o n t a l a

răsfăț

atunci când plec puțin câte puțin
câmpia mă strigă încet, cu sfială:
– hei, fiule, să-mi aduci dropsuri mentolate
că tare mai sunt bune seara, după arșiță!

utrenie spusă în limba
câmpiei române

dis-de-dimineață
câmpia se-apleacă peste fântână
cu apa din ciutură să-și spele fața
și agheasmă să împrăștie
peste cele și cei adormiți decuseară
cădelnițați de râset de copil

legământ

mi-e credincioasă câmpia
așa cum îi sunt eu credincios
unei glezne din evul mediu
ivită puțin deasupra sandalei

șapte

mi-e zarea prea aproape
să văd șapte fântâni
depărtându-se în șir indian

ci, doar una văd
ce are drept cumpănă
pleoapa grea de nesomn
a ochiului meu stâng

schimbarea zărilor între ele

fiind născut în câmpie
nu am cunoștința spațiilor închise

aici între patru pereți
simt, doar, cum zarea
s-a apropiat de mine

important e că am loc pe verticală
din priviri, să joc ping-pong cu poemul

anumite motive de-amuțire

e-hei, îmi spune ileana, azi dimineață
soarele a lovit perpendicular
oul găinii porumbace –
e drept, doar pe cel scăpat de găină
pe lacrima de-argint a dimineții –

și, Doamne, ce explozie de fluturi
s-a întâmplat pe prispă!

mi-a fost privirea prea ferfelițită
să mai pot cuvânta

pe un motiv arhaic: vin’ leliță
la fântână!

spre seară, de dincolo de gard
mă pândește câmpia

și eu, asemenea, de dincoace

cine va sări primul pârleazul?

similitudine

așa cum ești, în mijlocul câmpiei
cernută printre lacrimi

sunt și eu, în partea arsă a salcâmului
trăsnit de fulger

tablou cu fată tânără

ți se-arcuiește frunza porumbului peste sân
ca o sabie-ncovoiată

pe când eu
îngenuncheat în rugă, în fața ta, stau

final cu happy end

cearșafuri, nu covoare, cearșafuri de poezie
la picioarele prietenului ioanid

a mai trecut un război
cu mătrăguna din câmpiile noastre
cu volbura din loturile noastre de speranță
cu bâzâitul de prin casele părăsite
cu bărzăunii din politicile noastre…

hai să mai și zâmbim!

la poartă nouă

poarta câmpiei închisă era
poemul dormea sub elitră
cățelul pământului nu lătra
n-avea cine să-mi spună:
bate și intră!

poem muzical

cézanne urla din când în când la trompetă
pentru că habar nu avea să cânte la trompetă

louis armstrong cânta tot timpul la trompetă
pentru că avea toate motivele rasei sale
să cânte la trompetă

lița, tița, mița și vatița
țărănci din mamă-n fiică
nu au cântat niciodată la trompetă
pentru că nu și-au pus niciodată problema
să cânte la trompetă
și totuși câmpia le acceptă
ca ele fiind propriile ei cântece

stări ce par a fi

numai aici pot să mă asemăn cu un cais
adeseori cu un salcâm
cu acel om devorat în zare de fata morgana

numai aici pot călca peste nașterile mele
răvășind brazda-rid adânc răsturnată
peste sufletul-câmpie

argument arhetipic

geometric privit
acest capăt de câmpie este intrarea în sat

la fel cum, după reguli stricte
este ieșirea din sat

și, totodată, regăsirea mea pe zare

pe firul dimineții

– nonsens sau adevăr
când te îndrăgostești la prima vedere –

asemenea
cum trece carul alegoric al dimineții
simplu și curat, cu un țăran pe capră

gânduri rele

câmpia obligată să cerșească dimineața
roua cerului purtată pe aripi

câmpia rezervată precum locurile cumpărate pe lună

câmpia alungată de la sărbătoarea recoltei

câmpia prelucrată-n pc și copiată la xerox

câmpia aceasta se va lepăda de dumnezeire
și se va spânzura
de norul care te va umbri toată viața

ceas târziu

ieri mi-a venit rândul să locuiesc
pe o creastă de abur ridicată
din brazdă adâncă, dusă

din fântână-n fântână
să aibă câmpia în ce se cumpăni
la tocmirea rodului

astăzi, după ce-am drămuit rația de rouă
pe loturile credinței și pe geana celui
ce cu sfințenie se numește țăran
aștept dropia să-mi repartizeze
locul de veci într-un cuib de ciocârlie