Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (1)

din volumul suav – 2000:

verdict

celor care au avut
cultul bobului de grâu
să li se pună cruce
din spice

ritual

în câmpie, întru-nveșnicire
seara, timpul se prelinge
-n fântâni cu cumpănă.

pastel

azi dimineață, prieteni
trăgând la geam năvodul nopții
am văzut
cât de omenesc toamnei
îi cădeau pleoapele

iat-o acum

caută ulciorul de lut
în trupurile noastre
să depună vinul liniștii

casa bătrânească

e un amurg prea timpuriu
în tot ce e să ne cuprindă
e un desen doar în crochiu
pe o hârtie de sub grindă

hai să visăm c-am fost, suntem
părtași egali la împlinire
tu mă consideră totem
iar eu pe tine o psaltire

din volumul susur – 2001:

atunci

și era noapte roșie la fântâna
din care-am băut
cu un blid găsit în troscot…

și era venirea dintr-un trup
cu chip în măști și cu ulcele
și-un bucium surd
ce mi se sprijinea pe umăr…

joc de oglinzi

printre movilele câmpiei
vin oglinzile să arate timpul întors –

trece calul prin ele
și fuga lui înroșește orizontul –

din cioburile zorilor
ciocârlia înalță palat

în lan

culcat în lanul crud
simt cum degetele-mi
devin spice de grâu

miriște

despre nașterea pruncului pe miriște,-n câmpie
au scris antecedenții mei cu lux de amănunte –

eu adaug doar: m-am născut în februarie
într-un car tras de boi, spre dispensarul comunal
cu miriștea în suflet

toamnă

în amurg, în fuga lui
calul a reașezat oglinzile orizontului

soarele îi lunecă pe coamă

și iată-l, arde-n câmpie!

– nu-i vina lui și
nici a vântului iscat din senin
e necesar –
spune octombrie, înțeleptul

satul

fântâna în care mă oglindesc
cu chipul tatălui meu alături
mlădierea curcubeului în sărutul câmpiei
plutirea cuvântului peste undele serii
pace adâncă îmi poartă

proba de zbor

norul acesta îmbracă un iepure
totuși iepurele nu zboară, ci doar umbrește
semn că va fi să plouă…

același nor deschide gură de lup
dar nu urlă, ci blândețe mi-arată
semn că va fi să plouă…

acum norul trece alb peste coala mea de scris
și-o lasă portocalie
semn de poezie

sfințenie

peste somnul meu iarba s-a unduit cor antic
pleoapa a devenit transparentă
prietenii au trecut cu schele de iluzii în spate…

vântul mi-a fremătat și caii mi-au tropotit
în deschiderea crudă și-adâncă a cărnii…

ningea în plină vară, ca și acum

calul și umbra

scap calul din frâu. dintr-o zvâcnire
se-apleacă peste umbră și-o mușcă de umăr

înmugurește tropotul în iarbă
ninsoare de fluturi acoperă cărarea
încerc să plec, insist să rămân
e luptă sau dans în priviri

curcubeu în rouă îmi străpunge jumătate de trup
un arici mi se rotește pe jumătatea cealaltă…

e timpul: calul îmbracă umbra
și mă așteaptă

armonia faptului împlinit

mai mare peste noi e dealul
spun apele limpezindu-și pletele în roua dimineții

mai mare decât noi e dealul
spun câmpiile spălându-și pletele în roua dimineții

mai mare decât mine este aducerea-aminte
spune dealul cuibărindu-se în căușul palmei mele

ieri și azi

în sala tronului
a intrat cu pași înceți iarba

a ros între rădăcini lespezile de mozaic
– răsunător pietrișul urcă în tulpini

frescele au căzut
au căzut călăreții în propriile sulițe
– vântul trece prin iarbă și-i devoră

lumina – umbra de lumină
rămâne pe tron, ucigătoare

primele însemnări

– calul visează fuga prin troscot rouat
– cocoșul și-anină cântul de cumpăna fântânii
– femeia ridică-n ciutură apă ne-ncepută –

dintre zori scapă osul de înger
întru trezirea sângelui

undeva, acolo

în jurul fântânii se așteaptă fapta –

cocoșii albi ai nopții se-arată rar
tulpinile ierbii se-apleacă în rugă
vântul vestește zorii ilar
pe cumpănă se coboară o ursă
ciutura sparge oglinda fântânii bizar

câmpie sub zăpadă

– stimați excursioniști, stimată domnișoară
propun să ne oprim aici
la această margine de sat, unde, se pare
nu mai există nimic în afară de această suprafață
despărțitoare, orizontală, albă;
să profităm cât paznicul ion al lui ion are dreptul împotriva oricărei legi scrise sau
nescrise, să doarmă în post
să încercăm dezlipirea cu câțiva centimetri
pe verticală a acestei suprafețe
numai atât cât să pătrundem pe brânci pe sub ea
să ne pierdem, pentru o clipă, prin culoarele largi
ale câmpiei

– stimați excursioniști
nu vă menajați genunchii și nici coatele
mâlul gras ce le va acoperi
vă va scăpa de reumatismul marilor orașe

– stimată domnișoară
nu-ți feri unghiile, strălucirea de rouă
ce-ți va bruma unghiile degetelor tale lungi
are putere de seducție extraordinară

– totuși atingeți cu grijă exponatele
(acesta este muzeul în care exponatele trebuie atinse) și veți vedea: grâul are plăpânzimea copilului nou-născut
atenție, să nu-l contaminați cu virusul gripei
acele petice luminoase nu-s pârloagă, așa cum par
la prima vedere, ci închipuiți-vă abundența exponatelor:
porumb, orz, fasole…
liniștea de aici e liniștea profundă a creației
pentru odihnă aveți încredere în aceste priciuri din
troscot uscat, de băut folosiți apa fântânilor
cu cumpănă, și ele fac parte
din exponatele vii ale muzeului

– acestea fiind făcute/ poftiți în autocar!
– vă rog, numărați-vă!
– și să luăm aminte la cei care-au rămas!

câmpie
consăteanului meu, poetul Ion Stanciu

așteaptă-mă, prietene
la acel drum pierdut eroziv
unde osia carului stă curmeziș
și boii trag iarba pe raze

unde fiecare prânz plouă cu îngeri
pe lemnul ciobit de fântână
și caii nechează pe creste de abur

unde stă maica țărancă pe cașmir
alegând bobii celor patru vânturi:
pentru revenirea umbrelor
pentru semănatul pruncilor
pentru vindecarea ochiului orb
pentru coborârea arcului pe umăr…

așteaptă-mă, prietene
unde lanurile dau nume satului
în umbra fântânii de rouă

unde-și află pasărea cântul
în turnul necurmat de orizont

salcâmii

pentru întâmpinarea mea
cel alunecat pe crucea vremii
salcâmii s-au gândit și se vorbiră:
decuseară s-au desprins de somn și de greiere,
au strâns roua sub pleoapa dimineții
și au scris pe flori, pe coajă crăpată,
pe ulițe, pe prispe vorbe date-n două –
de amenințare/ de îmbărbătare
ca atunci când va să vină soarele

sătenii să aibă deja cunoștință
de atitudinea lor suav-crâncenă…

prima a trecut femeia cu focul…
i-a pătruns adânc în crăpăturile palmelor
scrierea nezvântată încă… și-a rănit trupul
cu crengile răzvrătite peste gard
a întins mâinile spre iertare
a plâns cu o lacrimă dulce-amară
și-a adunat privirea în căușul palmelor
și a rămas spre odihnă
pe-o buză de mormânt…

a urmat-o bărbatul cu coasa
cel care adesea i-a încercat tăișul pe limbă
el, tăicuțul – sfătuitor la ceas de cumpănă…
salcâmii i-au aținut calea…
omul și-a dus mâna la frunte,
a bătut voinicește un capăt de drum,
și-a adunat tot neamul în privire
și a rămas spre odihnă
pe dungă de zare…

sosit-am pe coama dimineții…
am deschis poarta – și poartă nu era…
așa durut, cu toți salcâmii în suflet,
m-a întâmpinat mama cu tava de jăratic
m-a întâmpinat tata cu coasa transparentă

să-mi ard rănile ce adânc înfloreau…
să tai iarba ce tandru mă acoperea…

acea casă

tot mă duc pe ochiul stâng
tot mă duc spre înserare
nu mai știu de râd sau plâng
cu vânzarea-n buzunare

tot mă duc pe verbul strâmb
tot mă duc spre închinare
nu mai știu de-s eu sau fulg
cu aripile-n picioare

tot mă duc din casa mea
tot mă duc blând și nătâng
nu mai știu sunt eu sau ea
cea ce râde, cel ce plâng