Propoziții pretențioase – Antere
Declar, încă, nonșalant neapartenența mea la codul ordinelor militare. Și le spun alor mei că altfel ar fi fost la doi pași de casă. După 31 de ani.
Slăbisem. Arătam iarăși ca aracul, subțire ca un țâr și…. Negru ca arapii. O arătare de om. La propriu. Unul pe care îl indici cu degetul, oricare – vechea poveste cu urmăritul telejurnalului -, fără să mai știi cine este.
Plecasem, nu înainte de a-i trece în custodie tecuceanului teancul meu de scrisori și însemnări. Din…. Avusesem încredere în el, deodată cu teama provocării unui nou episod în familie. Ajunse pe mâna mamei ar fi declanșat un nou război. Și-așa plecasem în stagiul militar cu un conflict la activ. Plus încă unul major în timpul lui. Un maldăr de hârtii acoperite de o copertă velină verde. Sperasem două lucruri: la înapoierea din concediu să le preiau, iar în timpul lui să găsesc o ascunzătoare pentru ele. N-aș fi bănuit că planul în două părți va eșua.
Pierdusem antrenamentul scenaritei. Și rezultatelor contrare sau neașteptate. Lanțul nedoritelor s-a declanșat în gara Buzău. Trenul, de obicei punctual, se poticnise până la plecare. Locomotivă schimbată, zgâlțâiala cuplării. Pe parcurs, după regulile trenului de viteză mai mică, s-au mai acumulat încă o sumă de minute. Cât să nu apucăm, eu și Robiță, autobuzul către unitate. Nu era bai, până pe 15 ianuarie mai erau trei zile. De lenevit. Și nu eram singurii. O parte din grupa mea ni se alăturase. Proveneam, ca să zic ce spun și alții, din aceeași Moldovă. Și mai toate căile ferate trec pe la Râmnic, făcând joncțiunea noastră posibilă în procent covârșitor.
Rata spre Independența, abia ajunsă la destinație, cea retur plecată de vreo oră. Altul…. Deciseseră în favoarea noastră. Mai mult a celor rămași, liberați anticipat. ,,Voi mâine!” O noapte. Cât de grea? Semi. Paturile goluțe, doar saltele. Maistrului i s-a înmuiat a doua oară inima și ne-a dat câte o pătură. În cameră sloi. ,,Aprind focul?” Doar capuri bălăngănite jos-sus. Și aprigi, și cuminți deveniseră dintr-o dată taciturni. Zilele de concediu îi transformase în aceiași străini ce se întâlniseră prima dată în unitatea de încorporare.
,,Norocul” meu, să am parte doar de rupturi relaționale neașteptate, bruște și brutale, chiar fără a fi violente. Cu toată răceala din lume. O noapte tăcută, zgribulit în pătura subțiată de atâtea înveliri-dezveliri, fiindcă după mine, nepăsarea. Câteva guri de troscău făcut în casă și somnu-i dulce. Fără promisiuni, adrese, telefoane. Doar o nouă zi ferecată după fereastră, însorită, dar geroasă, o chemare în biroul colonelului, un ultim salut ostășesc, un cec cu suma ,,secretă” câștigată cu sudoare timp de șapte luni, formalități, semnături, ieșire. Venisem, văzusem, plecasem. La dormitor. La cursa ce aștepta în dreptul dormitoarelor pe șosea. Pusă la dispoziție de trustul de construcții. Adio… arme!
