Fărădelegea lui Călin – MA
Așa-s făcute regulile, să fie încălcate.
De-i de recunosc sunt puțini, de aceea, pe principiul constituțional al nediscriminării, li se alocă un articol special, 377, fapt determinant pentru cercetarea judecătorească. Chestiunea pare simplă. Se învinuiește, se recunoaște, se condamnă. Plutește însă o dilemă. În CPP există posibilitatea schimbării încadrării juridice pe parcursul procesului. A recunoaște dinainte de a se stabili în totalitate fapta, repercusiunile, impactul, pare injust, fiindcă unii ar putea scăpa prea ușor, iar alții, de teama și stresul atâtor urmăriri penale, aresturi, cercetări, reveniri asupra cazului…, ar putea claca și renunța în a-și susține nevinovăția sau vinovăția mai mică. Mă rog…, Codul… pălăvrăgește despre operațiunile aferente, dar tocmai acest hățiș de cuvinte poate aduce pe oricine la disperare și necugetate înfăptuiri. Primele alineate tot trimit ici și colo cu specificarea ,,… în mod corespunzător.”, nesurprinzându-mă că referirile abia iterate, fără parcurgerea articolului mai departe de titlu, se potrivesc exact. Al. 4 are menirea de a constata, ,,… din oficiu…” ori la cererea procurorilor sau părților, că ,,… încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare…” nu-i a bună – ocoliți expresia – și ,,… trebuie schimbată…” Ce le-aș mai tăia din salarii celor ce au pierdut vremea degeaba până la proces, că a lor e vina. Revine, prin urmare, instanței rolul de a discuta despre noua încadrare, de a administra noi probe, se spune ,,… dacă este necesar…” în Al. 5. Mi se pare ciudat să nu se reia cercetarea penală în astfel de situație, dar…. Totuși, mai ciudată treabă se găsește pe finalul Al. 4, la nivelul exprimării, precum că instanța atrage ,,… atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă.” O asemenea utilizare lexicală mai rar, ca pe prundul gârlei, nu în cadru ce impune ,,solemnitate”. ,,Să amâne pentru mai târziu cauza.” nu suna mai elevat?
Epuizant. Art. 378 continuă în același limbaj popular: Al. 1 – ,,Inculpatul este lăsat să arate tot ce știe…” Să mă ierte cineva că dau în folosință dualitatea neconformă a chestiunilor palpabile, când cerința este de abstract sau invers, dar a arăta are sens imediat în a indica exact lucruri, iar aici devine imposibil, mai ales că se află într-un loc al dezvăluirilor, de aceea schimbul cu ,,… a declara tot ce știe despre fapta…” se impune. În cuprinsul aceluiași alineat se scot la rampă toți participanții la proces, alți inculpați, vătămatul, avocații, procurorul, membrii completului… pentru a pune întrebări inculpatului. Din seria formulărilor belicoase… se scrie aici ,,… și de avocatul inculpatului a cărui audiere se face.”, când prin simpla așezare a avocatului apărării în fruntea enumeraților cu specificația ,,acestuia”, deoarece fraza debutează cu ,,Inculpatul este…”, se subînțelegea clar. De la americani ,,Over rules”, la noi cu respingere a întrebărilor neconcludente, dar consemnabile în încheierea de ședință. Articolul se numește ,,Audierea inculpatului”. Ce caută în Al. 3 întrebarea adresată inculpatului cu privire la acceptul prestării de muncă neremunerată în folosul comunității – ,,… să-și manifeste acordul…”; zău, nebună lumea juridică în terminologii -, când se spune deslușit înainte că ,,… legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea…” Și întrebarea pusă greșit, și la momentul nepotrivit. Al. 4 prevede situația în care sunt discrepanțe între declarațiile scrise anterioare ale inculpatului și declarațiile orale din instanță, contradictorii. Se citește de către președinte declarația scrisă. La fel și la Al. 5 când inculpatul își pune lacăt la gură. Reascultarea lui se face de câte ori se consideră necesar.
Dicționarul îl conține. Însă un piculeț de grijă n-ar strica să fie ocolite alăturările de tip vulgar, coinculpaților…. Lăsând la o parte ,,neajunsul”, Art. 379 audiază coparticipanții la infracțiune, ori de față cu ceilalți, unul câte unul, ori separat și fără de dânșii, dar cu lecturarea audierii ulterior, sau ori de câte ori se vrea.
