De-ai noștri! – Marinela Trifan – Dublă mare poartă-n casă (3)

FUSTIȚA ALBĂ

Mi se întâmplă uneori să-mi treacă brusc iubirea. Adică, de îndrăgostit, mai e cum e, mă ia cu binișorul, în fine, adulții știu bine ce zic, dar când s-a terminat, simt ca o ușurare, o dată parcă mi se ridică un văl, o ceață de pe ochi. Ei bine, dacă se întâmplă să fiu destul de trează în momentul ăla, nu mai există cale înapoi, dacă s-a dus, s-a dus de parcă n-ar fi fost!
Am paisprezece ani și în momentul ăsta nu sunt prea limpede în gândire, sunt obiectul unei operații, se pare că n-ar fi cine știe ce, doar o apendicită, e greu să nu declari un diagnostic ca acesta când o adolescentă se plânge de dureri de burtă, doar o palpezi, îi pui vreo două întrebări suplimentare cât să i se înfierbânte nițeluș obrajii și gata! La fel de tare m-am rușinat apoi când mama mi-a zis că înainte de intervenție mă vor rade, de fapt mi s-a părut de toată jena s-ajung să-mi facă cineva străin manevra aia, iar mama m-a avertizat stângaci, căci până atunci nu am avut cu ea ocazia să ne prea facem confidențe. Mai am doi frați acasă și criza mea de burtă a apărut neprevăzut, de obicei îmi văd de treaba mea, dacă mi-e rău îmi fac de una singură o cataplasmă sau un ceai.
Am paisprezece ani, sunt sigură de asta și îi răspund precis chirurgului care stă aplecat asupra mea. Mă tot întreabă vârsta, e un tertip să vadă dacă mai sunt conștientă. Nu vrea să știe cum mă cheamă, probabil pentru el sunt doar un caz, nu vede în mine o persoană. Mai vrea să afle dacă îmi plăcea Nichita, că azi i s-a comunicat la radio decesul și se vorbește despre el laudativ. Aș vrea să par mai mult decât un trup necopt în care umblă subtil un set complet de degete înmănușate și încerc să îi recit ”Cine sunt eu?…” Atâta știu… ”sună-ți câmpiile…”, nu aș fi reținut nici asta dacă nu aș fi avut recent la școală o poezie cu temă patriotică de interpretat. E totul cool, în sensul că e frig pe bune, eu tremur ca la carte, dar cred că numai de la brâu în sus, că altfel chirurgul m-ar certa că nu poate executa inciziile corect, probabil tremurăturile sunt doar în mintea mea, iar în momentele acestea, mintea și corpul meu sunt două chestii diferite, nu prea se înțeleg.
Deasupra mea e un corp luminos și nu e nici un pic de poezie în lumina asta, e doar un corp rotund, mare și luminos, de fapt un fel de reflector, nu cred că am mai văzut vreodată unul, continuu să mă uit la el și să-l descriu așa, în modul ăsta îmi exersez puterea de a mă menține conectată la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ei bine, nici chiar acest ”în jurul meu” nu-l mai percep suficient de bine, e clar, e de la anestezie. Nu că ar fi vreo legătură, căci totul îmi apare fragmentat, dar, de exemplu, mi se pare că asistentul se străduiește să îi fie cam mult chirurgului pe plac, deși acesta parcă nu-și dă seama, dar eu probabil am un simț în plus, că trebuie să compensez pe undeva această amorțire. Își umflă pieptul de parcă e generalul tuturor microbilor din sala asta și îi pasează chirurgului tot felul de instrumente clănțănitoare, nu văd însă nimic concret, zăresc niște reflexii numai în rama lucitoare a corpului atât de luminos deja identificat deasupra mea. Și, pe de altă parte, nu e că țin morțiș să văd un bisturiu însângerat sau niște resturi anatomice pe care le-ar îndepărta din burta mea.
Dar asistentul are subiecte mai atrăgătoare de împărtășit cu șeful lui. Mă întreb dacă există o relație de subordonare cu adevărat și cine-i până la urmă șeful, că doctorul e cel care muncește. Adică ăsta micu’, generalul, nu face mare lucru, acum vorbește despre tenis, despre echipamentul lui adus de afară, chirurgul, însă, îl cam ignoră, îmi caută de vorbă mie și da, îmi place tenisul, îi spun, e drept că am jucat până acum doar ping pong, dar m-am înscris la clubul ăsta crezând că era vorba de sportul cu fustiță albă. Fustița mi-a plăcut și de aceea îmi este cu atât mai greu să mi-l închipui pe Miki, asistentul, jucând tenis de câmp în șortul lui de la pachet.
Sunt cam naivă și iarăși îmi vin gânduri de dragoste în cap. Poate că sunt în preajma morții și doar iubirea mă poate salva. E cam riscant raționamentul ăsta, cu atât mai mult cu cât acum nu poate să mă mai salveze nimeni, tocmai s-a împlinit o săptămână de când Florin a pierdut brusc calitatea de iubit secret al meu. Mă plictisisem să tot aștept să aibă inițiativa, totul era banal, erau doar niște schimburi de priviri, intense, nu zic că nu, în fiecare pauză ne pironeam aproape ochi în ochi de la distanță, dar am rămas captivi în privitul ăsta și atât. Cu mine trebuia să fi vorbit, să îmi trimită bilețele, versuri, n-a mers așa, l-am șters din suflet, gata! Oricum, în toamna asta el intră la liceu.
Iar asistentul ăsta pare că tot ce-i spune doctorului nu este altceva decât o laudă, un compliment. Vorbește despre tăietura mea, dă semne că e reușită, am un cearceaf pe mine ca un paravan care mă împiedică să văd și eu. Dar sunt aici, prezentă, chiar dacă nu mai pot să leg nici două vorbe coerente și este cel puțin ciudat să se refere la o agresiune asupra mea doar ca la un efect estetic pozitiv. Am vagi motive să mă simt doar carne, de parcă asistentul nu vrea decât să intre în grațiile doctorului și frăgezimea mea l-ar deranja.
Acum simt cum mă coase și simt că-mi trage pielea ca pe o îmbrăcăminte, e ca și când ți-ai coase rapid rochia, o dată ce ai observat că ți-a pocnit fermoarul. O coși direct pe tine, că trebuie să ieși în lume, n-ai timp, n-ai timp, o coși și ieși.
Nu știu ce fel de fir au pus în ac, dar se aude scârțâind prin pielea mea ca mugetul unui buhai de sărbători. Sigur nu e mătase, mătasea n-ar hui așa. E haos dintr-odată, nu mi-e frică, mă simt săltată de pe masă și apoi plutesc prin aer, juma’ de corp, că atâta simt, purtat pe brațe de pământeni sau pe aripi de îngeri.
Sunt gata să adorm, dar înainte aud o voce și e a doctorului Pop. Îmi spune la ureche, șoptit, ,,Hai, fată, fă-te bine! Te aștept în două săptămâni la club, la tenis, să te antrenez un pic!”
Apuc să îi zâmbesc și ultimul meu gând e către mama, căreia nu am să-i pomenesc nimic de invitația pe care tocmai am primit-o. Ar zice că m-am prefăcut bolnavă numai s-ajung să fiu băgată-n seamă de doctorul acesta, că m-am lăsat tăiată mai curând decât să sufăr după amorul cu Florin. De parcă știe de Florin…
Oricum, nu am echipament de tenis, nu am fustiță albă, nu mă mai simt, nu mai am timp.

ÎNTRE ETAJE

Mă simt atât de sus, încât primul impuls pe care îl simt de fiecare dată apropiindu-mă de geam este să mă arunc. Da, pur și simplu să trec în spațiul de dincolo. Nu poate fi mai rău decât aici. Prea tare mă sufocă încăperea asta, e multă înghesuială, betonul se încinge și pielea mea țipă prin fiecare por, parcă am milioane de guri pe trup, toate răbdând de sete.
Chiar nu e ăsta cel mai ieftin mod de a locui undeva, adică să stai cu chirie la ultimul etaj, doar pentru că nu costă chiar așa de mult, dar stau acum și mă gândesc că, în realitate, nu fac nicio economie, cu atâtea gânduri negre care îmi trec prin cap. Cred că ar trebui să fie interzise blocurile astea înalte, în orice caz, cine a locuit întotdeauna la parter ar trebui să nu fie îndemnat să urce altfel decât în vizită la cel mai înalt etaj, cât să bea o cafea sau doar cât să-și testeze rezistența la urcuș pe scări. Doar cât să fie plin de adrenalină dar să n-apuce să fie zgândărit de vreo dilemă existențială, pentru că la înălțimea asta toate răspunsurile îmi par să fie fără rost.
Cel mai dramatic în garsoniera noastră cocoțată la etajul zece e când începem să ne înfruntăm, iar asta se întâmplă în special în week-end, când nu mai evadăm la muncă. Și asta nu doar pentru că sunt ancorată direct sub cer, dar mă mai și învârt, ca-ntr-o căldare, în mai puțin de douăzeci de metri pătrați cu toaletă și bucătărie la un loc. Deci nu am practic unde să mă desfășor, gen, dacă vreau să trântesc o ușă sau să fac dramatic pe nebuna, n-am loc de-ntors, mă agit, fac demonstrații, îmi smulg părul din cap, dar unde să stau supărată, când n-am decât un taburet și ăla transformat în masă?… Așa că, vrând-nevrând, ne așezăm până la urmă pe același pat, ne enervăm din ce în ce mai rău, dar obosim, eu cedez prima, căci nu mai reușesc să țip cu vocea disonantă, de cât de tare mă zgârie pe gât reculul vorbelor urâte trosnite de pereți.
E zece dimineața și sunt deja epuizată, orice mișcare fac consumă prea mult din aerul și-așa rarefiat. Am vrut să dorm, să îmi dozez energia, dar m-am trezit sleită, visam că mă scufund treptat în untură caldă, printre căței de usturoi și cozi de ceapă verde, înăbușită la capac. Mi se tăiase respirația, m-a luat cu frică, aș fi putut să mor în somn, prăjită.
Suntem goi pușcă amândoi, căci am făcut o înțelegere, să stăm trei ore despuiați și asta ne calmează oarecum, ne domolește din porniri și nu ne mai uităm atât de des la ceas, ca prima dată, nerăbdători să treacă timpul, să ne acoperim mai repede. De acum suntem obișnuiți cu trupurile noastre goale ziua-n amiaza mare și ne păzim unul pe celălalt să n-adormim. Maximum de mișcare pe care o acceptăm este să ne întindem ca râmele după o dâră jilavă de răcoare.
Este și foarte liniște, dinspre vecini nu se aude răzbătând niciun sughiț. Singurul care ne bate la ușă, când și când, este un tip ce exploatează un vermorel. Îl cară după el, în spate, și cere cinci lei să pufăie otravă la gândaci, dar ăsta nu muncește duminica și nu trebuie să ne facem griji să ne îmbrăcăm. Oricum, am bănuiala că soluția pe care o împrăștie e numai apă chioară, că prea arborează o mutră de iubitor de bio și nici gândacii nu dau dovadă că ar căpăta vreun stres, de-acuma colcăie în voie, nu are sens să mai strivim vreunul, că s-au împuiat peste măsură și-atuncea, luptă-te cu asta! Nu ne-a rămas decât să ne obișnuim să coabităm cu ei și să-mi doresc să nu încerce să se culcușească printre noi, în pat. Pe pielea goală, eu, una, chiar n-aș fi fost în stare să-i suport.
– Ascultă, Valer, șoptesc către iubitul meu. Nu mai rezist și chiar nu mă prefac. Să știi că dacă nu ies imediat de aici, pot să și mor.
– E cald și afară, n-ai unde să te răcorești, îmi susură la rândul lui. Doar dacă vrei să pierdem vremea într-un mall, măcar acolo au aer condiționat…
– Nu merg în niciun mall, mă duc în parc, mă duc să moțăi prin boscheți! acum sunt categorică, deja nu mai șoptesc. Nu vezi că stăm aici ca într-o clocitoare? mă ambalez din ce în ce și mă apropii de fereastră, iar asta lui Valer i se pare un pericol iminent. În seria amenințărilor pe care le emit, escaladatul geamului apare ca o soluție sportivă, un mod de a-mi regla metabolismul. Știu că îi e teamă și mă intrigă că mă crede în stare să o fac și, ca să-l pedepsesc, mai fac un pas, mă aplec să văd de sus vârful artezienei prăfuite de la intrarea în bloc, știind că el nu o să-mi facă jocul, ca să diminueze importanța pervazului ca prag, ca trambulină.
– N-ai decât să pleci singură, afară-i crimă, moarte de om. Eu nu mă mișc de aici, decât să leșin pe stradă să cheme lumea 112, mai bine mor în patul meu, face pe victima și el, ca să sporească și mai mult starea de stres.
– Și dacă mori, cum o să te scoatem țeapăn de la etajul zece? nu pot să mă abțin să nu-i țin hangul la răutăți, că vreau să aud că ripostează, așa am semne că nu îi e indiferent. Chemăm funebrele, te scot pe geam, cu scripeți, găsim noi o metodă, dar tot pe stradă ajungi, tot drumul ăsta ai să-l faci.
Habar nu am ce vreau să spun cu asta, îmi fată mintea scenarii idioate și mă lungesc prea mult. E musai să dispar urgent de aici, cu ultimele rezerve de bun simț pe care le mai am. Mă încalț și dau să plec, nu înainte de a-i mai zvârli vreo două vorbe peste umăr:
– E treaba ta ce faci, dar ca să ai șanse duble de supraviețuire în hogeacul ăsta, te las să tragi pe nas și porția mea de aer!
Cu replica asta de despărțire m-am răcorit puțin. Nu ține mult, n-am timp să mă gândesc la asta, mă încing din nou, că dau de alt necaz specific blocurilor înalte.
Liftul nu vine, o fi defect. O iau pe scări de sus în jos, iar asta mi se pare la fel de incitant ca fuga unui hamster într-o roată. Și, ca într-un film ieftin, previzibil, nu cobor bine două trepte că s-a întrerupt lumina, vreo pană de curent, o fi cedat transformatorul de la cât aer condiționat s-a consumat la mall. Și, ca să fie și mai palpitant, în timp ce bâjbâi să mă echilibrez ținându-mă de pereți, iau drept în brațe un locatar. La fix! Dar nu mă mir, că doar se circulă pe casa scării noastre ca în provincie duminica la promenadă.
– Pardon, șoptesc, scuzați! că de, și pe întuneric relațiile de vecinătate e necesar să fie respectate.
– Hai, treci, ai grijă unde calci, aud și, ca să-mi dispară orice dubiu, acum din tonul vocii mă prind că m-am lovit de un bărbat. Ăsta e un numai detaliu, nu poate să mă țină-n loc, eu tot la parter vreau să ajung și trebuie să depășesc obstacolul acesta. O fracțiune de secundă mă încearcă grija să nu mă tâlhărească pe întuneric proprietarul vocii răgușite, dar azi sunt hotărâtă să nu cad pradă nimănui.
– Dacă nu te grăbești, aprind un chibrit și coborâm amândoi.
Aha! Dă semne de cooperare. Are, se pare, o țigară pregătită, o aprinde și începem să coborâm treaptă cu treaptă călăuziți numai de bumbul de jăratec al țigării.
Îl recunosc îndată ce îi zăresc fața, e omul cu vermorelul, tipul pe care-l bănuiesc că întărește imunitatea gândacilor din garsoniera mea. Care săptămânal cere cinci lei să-i vaccineze împotriva lui Valer și a mea.
Iar fumul pe care îl expiră e ciudat, mi se lipește de păr și de tricou. Și eu sunt fumătoare, dar îmi miroase într-un fel deosebit. Îl țin strâns de cămașă, atentă să nu ratez vreo treaptă. Are ceva sub brațul drept, o sculă, încă nu îmi dau seama ce, dar uneori, la curbe, se atinge de perete și sună sec, metalic.
– Ia stai oleacă jos, îmi zice. Și trage și tu din țigara asta, că prea pari împușcată. Te ajută să te relaxezi.
– Ha! Și cât de tare să mă relaxez? Acu’ un sfert de oră mă zvârcoleam în iadul de la zece și mă gândeam că mor și uite-mă acuma orbecăind pe întuneric de mână cu un străin.
– Ești vie și eu nu sunt chiar străin. Trage un fum adânc în piept și ai să vezi că-ți trece.
– Pe naiba, nu insista cu țigara asta că nici în glumă n-am poftă să încerc!
Pare un tip ok, în general, că altfel nu l-aș ține de cămașă, dar cred că s-a cam deranjat că i-am luat țigara-n râs, așa… Mă încearcă un regret rapid și, ca s-o dreg, o să-l întreb de scula pe care o cară de data asta după el.
– Ce-i chestia aia de sub brațul tău? nu mă complic, întreb direct.
– Un flex, mi-a zis, în timp ce începe să tatoneze iar treptele cu mine remorcată după el.
– Flex, flex, dar ce-ai de gând să faci cu flexul pe căldura asta? Sunt cam stupidă, logic este să întreb ce face cu flexul dacă nu e curent electric, dar chiar aș vrea să uite că am luat în râs aroma etnobotanistă a țigării lui, așa că raționamentul în propoziție fusese compromis din prima.
– Vreau să tai chepengul de la terasa blocului de vizavi.
– Ce face?!… Cum adică să tai chepengul? Păi locatarii ăia stau momâie, așa? N-or să te lase, au un cuvânt de spus și ei acolo, au un administrator de scară, ceva, nu poți să vii la ei cu flexul să le distrugi terasa.
– Atunci haide cu mine, poate negociezi cu ei, deși mie puțin îmi pasă. Să-ți spun care e faza. Pe blocul ăla sunt doi câini, nu sunt legați, dar n-au unde să scape. Îi bate soarele în cap de dimineață până seara. I-a luat o babă de pe stradă și i-a urcat acolo, ea cică le-a făcut un bine, i-a civilizat. Niciunul dintre locatarii tăi, la care ții așa de mult, n-a vrut să-mi spună la care dintre ei e cheia de la chepeng, puțin îi doare pe ei de câinii ăia, așa că mă duc cu flexul.
– Și nu ți-e frică? Dacă sunt turbați?
A râs.
– La cine te referi? La oameni sau la câini? De animale nu mi-e frică, prefer să le retez gâtul cu flexul decât să-i las să crape de căldură sus pe bloc.
Acum nu mai am vreme de glumit. Pășesc cu grijă după el și nu îmi mai arde de conversație. Adică sunt curioasă foc, doar că încerc să mă abțin, că nu-mi convine să mă abandoneze pe traseu. Sper doar, în sinea mea, că patrupedele sunt numai leșinate de căldură, că n-au simptome de turbare, că nu vor să se arunce-n gol de pe terasă să își rateze șansa de supraviețuire, acum în special, că salvatorul lor tocmai îmi declarase ce opțiuni avea.
Pe la etajul trei un ins a deschis ușa, cât să se împrăștie o rază de lumină, care, gestionată bine, ar fi suficientă să mă conducă în siguranță până jos. De acum mă simt independentă, drept pentru care încep să socializez din nou:
– Spune-mi o treabă, în zeama aia cu care stropești gândacii, pui și ceva otravă sau doar le execuți un duș revigorant și gata?
– Păi tu ce-ai prefera? Un mediu toxic sau unul natural în care să trăiești? Contează doar să credeți voi că ați încercat să îi exterminați, ba chiar să fiți convinși de asta, că de aia mă plătiți… să vă sterilizați.
Abia și-a terminat justificarea, că suntem la parter deja, afară. Lumina zilei mi-a deschis bine ochii și aerul, deși fierbinte, e mai ușor de respirat.
– Ce faci acum, te-ai hotărât? Ai chef să urci cu mine în blocul de vizavi să slobozim câinii ăia de pe bloc?
– Nope, că e proiectul tău și ești în stare să faci asta singur. Am alte planuri pentru mine!
Și îl las instantaneu cu flexu-n soare, iar eu fac stânga împrejur, să urc scările astea infinite până la etajul zece. N-are să fie altceva decât o chestie de rezistență și de obișnuință a ochilor cu întunericul. La fel este și cu căldura, cu gândacii, cu iubirea. Și trebuie să mă grăbesc, sper să-l găsesc pe Valer conștient, să împărțim din nou aceeași rație de aer, goi. Steril sau toxic, e singurul mediu pe care îl râvnesc.
Și n-avem să rămânem sechestrați în spațiul ăsta, că în loc să mai ameninț cu salturi mortale pe fereastră, am hotărât să deschid eu larg ușa pentru amândoi.

Distribuie: