De-ai noștri! – Marinela Trifan – Dublă mare poartă-n casă (2)

CERCEI NEPERECHE

Uitându-se în oglindă, abia se identifica. Vedea o față, putea fi asta sau oricare alta, dar cea pe care o privea acum, fără de ochi, era străină, atât de rece și străină, încât nu se recunoștea.
Și se îngrozi.
Și dacă buzele crăpate nu i se mai aliniau? Poate nici dinții nu i se mai descleștau și nu se mai albeau, după atâtea săptămâni de priveghere devotată. Negreala adunată pe sub unghii și pielițele îngroșate vorbeau despre alt timp, când toate rămăseseră în urmă, cu tinerețea și sminteala ei.
Și nu voia să țină minte asta. Dar parcă e cum vrei! Și-ar fi croit o amintire, două, iar restul ar lăsa să curgă franjuri, nici să dispară întru totul, nici să se lege coerent.
Știa însă că nu va uita nimic. Așa era făcută mintea ei, o plămădeală necrescută, unde se amestecau frânturi de amintiri, persoane, recuzite, tonuri și lumini, încă din faza de scenariu.
O rază reflectată din oglindă a scânteiat fugar și a aprins pentru o clipă lumina din cerceii ei. Ce bine se lega! Căci drojdia ce avea sa modeleze maiaua primelor ei amintiri erau chiar primii ei cercei, iar asta cu atât mai mult cu cât întâia ei pereche a fost, de fapt, o mică înșelătorie.
Cum multă vreme au tot amânat, crescuse puțintel de acum, deja nu mai era într-atât de mică încât ai ei s-o ducă, neștiutoare, la înțepat ca la vaccin. Și atunci, bunica ei a trebuit să-i însceneze întâlnirea asta, ca să n-o sperie, să nu umble cu ea pe la țigănci, după aceea, să-i toarne cositor.
Așa că au plecat de acasă special.
Bătrâna o târa de mână și îi tot povestea ceva, scandând doar câteva cuvinte, așa încât fetița să priceapă numai mesajul principal, esențialul. Că nu avea de ce să-i fie teamă (bunica nu rostea cuvântul „teamă”, îi sugera doar asta printr-o strânsură și o smucitură fermă a mâinii mici.) Și foarte des spunea: „Cercei, mămucă… cei mai frumoși cercei…” Ce avea să fie asta? Suna zornăitor, era ceva de bine.
Și avea pe față numai zâmbet, unul abia ivit, prevenitor. O îmbrăcau cel mai adesea cu hainele ce-i rămăseseră mici altui copil și, dacă nu zâmbea, după culori n-ai fi ghicit că e fetiță. Era un truc al ei – zâmbind, părea că se legitimează.
Dintr-o cărare mărginașă, au ocolit un șanț și au ajuns direct la locul faptei. În curte, lângă o lampă de gătit aprinsă, ședea pe vine o femeie cu părul împrăștiat, ce prepara meticulos câteva taine. Cum le văzu, se îndreptă spre ele cu mersul legănat. Și ea vorbea cam mult și tot „cercei” zicea. Doar o femeie legănată precum ea putea să o îmbie cu cercei încât s-o creadă și să înceapă să și-i dorească necondiționat. Femeia i-a apucat pe rând urechile și a început să le frământe cu sare îmbrobonată, băloșită. Și doar una ca ea, scandând parcă descântece străvechi, putea să o înșele, să o împungă cu acul înroșit în lobul proaspăt frăgezit al urechiușelor sacrificate, iar ea să stea cuminte, să îndure.
Nu-și amintește nici înțepătura, nici durerea, nici sânge n-a văzut. Iar la plecare, ieșea din nou în drum, purtând în lateral, distincte și îndoliate, urechile înnodate cu fire de lânică neagră. Cerceii rămăseseră pe mai departe un cuvânt ce-i bubuia în surdină în timpane. Bătrâna ei bunică i-a zdrăngănit și mai apoi despre cercei. Din vorbele ei stricte, copila reținea numai sclipiri și raze răsfrânte multicolor. Îi visa uneori. Fraze încă nu reușea să încropească, dar, unul câte unul, mai învăța câte un cuvânt. Acum repeta „puroi”.
Cum o îndemnaseră să tragă tot timpul firele de ață prin găurile abia perforate, le smotocea mereu și deveniseră slinoase. Le controla de parcă s-ar fi așteptat să-i fi crescut acolo însemnele feminității ei. Nu-i apăruseră altceva decât buboaie, din care deseori se storcoșea un firicel călduț ce-i cobora ușor pe gât.
Era puroi, iar lobii inflamați bălăngăneau de-o parte și de alta ca două buzunare goale. Ațele negre se înțepeniseră și găurile erau în pericol să se astupe.
Și într-o dimineață, micuța i-a declarat bătrânei în mod răscolitor:
– Mămucă, mă doare rău cerceii ăștia!
Acuma era musai ca tatăl fetei să-i cumpere cercei. Mai trebuia un pic de așteptare, puțină acomodare cu puroiul până la ziua de salariu, când tatăl i-a adus din târg prima pereche de cercei. Cu piatra lungă, scursă ca o lacrimă, verzuie roșiatică, de parcă irizau în ei toată mirarea-i de copil.
Cerceii ei, cercei pereche, întotdeauna doi!
A mai urmat un episod, în care a învățat că nestematele acestea-s vii, că împrumută de la noi căldură, apă, energie și încep să se transforme. Că în scurt timp splendoarea lor se stinge, determinând ivirea unui nou cuvânt: „coclit”. Cocleala asta era ca o boală, o agonie ce trebuia curmată de mai multe ori pe an.
Și a crescut așa, schimbând cercei după cercei, aleși din piață sau din galantare, bobițe mici cât alunițele, încârligați, înzorzonați, tortițe, spiralați, de plastic, de metal, cu clipsuri sau șurub.
Purtând cercei, avea povești.
I-au fost furați atunci când se credea săracă și i-a pierdut când se îndoia că mai avea ceva de prețuit. A dăruit modele cu steluțe de argint în semn de înălțare în grad a înșelării. Trădarea se cerea înnobilată și ea cu însemne particulare, așa o îndemnase, când plângea, mămuca ei. Apoi cercei de aur ștanțați cu multe carate i-au dat de înțeles iubirea, în timp ce alții, rătăciți prin pat, i-au demonstrat că dragostea nu ține cont de accesorii. Și-au fost gablonțuri cu care a epatat prin cluburi și alții, umbre cuminți, conforme cu ținuta ternă de serviciu. Primiți răsplată pentru câte o muncă grea sau din aceia căpătați așa, „că mie nu-mi mai plac!”
Tânjea, de la o vreme, după încununarea tuturor modelelor, râvnea cerceii de mireasă.
Și atunci i se ivise gândul! Părea un curs firesc in toate acestea. Bunica prevăzuse întreaga succesiune a acestor mici podoabe de-a lungul vieții ei. Ea și femeia legănată. Despre un singur lucru nu-i povestise, însă, niciodată – că marea trecere, finală, ar trebui să fie și ea însoțită de cerceii ei.
Și atunci se dumiri. Se lumină instantaneu.
Își scoase cerceii, și-i smulse din urechi aproape și-i strecură sub perna albă de satin, șoptindu-i la urechea înghețată:
– Mămucă, pe ăștia să îi iei cu tine!… Să fie pomeniți!

LIMITE

Întâia lămurire pe care a ținut să mi-o transmită, brutal și fără să i-o cer, a fost că a iubit și a batjocorit cea mai tulburătoare fată, pe care nici măcar n-o cunoșteam, așa că n-am dat semne de solidaritate gratis, iar lui abia dacă îi reținusem numele, drept pentru care a schimbat strategic abordarea și a declarat că am o minte brici, iar trăsătura asta s-a contopit cu prezentarea mea, că până atunci nu îmi zisese nimeni ceva specific legat de istețimea pe care o dovedeam. Și pentru că tăișul minții mele îi garanta probabil o disecție obiectivă a unui întreg șir de evenimente, m-a investit pe loc confidenta lui în relatarea poveștii sale de iubire, fără să bănuim niciunul că intimitatea asta avea să ne unească, să ne transforme în complici.
Se merita notat faptul că au fost mai mulți adolescenți implicați în relația aceea și că finalul nu s-a decis într-un anume punct. În ordine, primul care o remarcase, de la debutul acelui an școlar, nu a fost el, ci Mugur, care avea un simț particular pentru amoruri nepotrivite. Se îndrăgostea fulgerător și-n timpul ăsta scria înflăcărat o poveste de dragoste într-o lună, citea fragmentele cele mai calde la cercul de literatură în fața profesoarei de română, astfel încât activitatea lui artistică era fără cusur și publică, însă uita că în realitate iubirile necesitau să fie întreținute, or el se plictisea rapid, le neglija, iar ca efect final eroii lui sfârșeau neconsolați, invariabil. La fel și acum, în cazul dat, deși ieșiseră deja împreună, nu mai aveau nimic interesant să-și spună. Era din nou momentul acela în care nu știa cum să încheie și, pentru că se simțea neinspirat, i-a prezentat-o lui:
– E Clara Ghiragosian, ți-am mai vorbit de ea. Iar el este Petru Bujor, cel mai deștept băiat din clasă…
Nici nu s-ar spune că i-a plăcut de la început. I se părea că are nasul mare, că are părul bobinat și-l întrecea cu un lat de palmă în înălțime, iar asta o făcea să pară mândră, indiferentă la pasajul sentimental pe care tocmai îl făcuse între cei doi. Distant și palid, Petru părea că o escortează, când o însoțea după amiezile prin cimitirul amorțit, feriți de cleveteala celor care ar fi putut să-l informeze pe arhitectul Ghiragosian că fiica lui umbla cu un golan. Iar dacă atmosfera de acolo o dezola prea tare, o conducea acasă la Samir, tot la periferie, măcar acolo era viață, trăiau mai multe generații în șandramaua aia dărâmată și toate nevoile și le amortizau cântând. Samir își exersa talentele vocale acompaniat de o chitară, iar Gaia, maică-sa, fierbea cafea ibric după ibric, că să le încerce lucrătura, fiindcă în ziua următoare ieșeau cu ele la vânzare. Verificau ibrice și beau licoarea aromată ca să rămână treji, având ca ambianță culoarea roșiatică a obiectelor de cupru care îi înconjurau.
Pe Clara o îndemnau să le vorbească natural, părea puțin intimidată că o băgau așa puțin în seamă și atunci exagera, era ori prea prietenoasă și îi plictisea, ori sinceră și rece pentru că nu îi înțelegea. În orice caz, se străduia să-i facă să zâmbească servindu-i cu țigări de lux din stocul arhitectului, care, dat fiindcă nu fuma, nici nu le număra. Iar fumul tare și cafeaua fiartă la ibric erau delicatesă, păcat și vrajă în același timp.
Mugur îi însoțea mai rar acasă la Samir, preocupat în primul rând să încerce tainele vreunui alt amor, de preferat cu alt deznodământ, și mai puțin interesat de schimburi interculturale. Când dragostea îl încingea, se pomeneau cu el prin cimitir, sălta și țopăia ca un ursar îndrăgostit printre băncuțe, apoi îi plictisea cu recitaluri personalizate din Minulescu și din Poe. Plecau toți trei, oprindu-se în garajul familiei lui Mugur, la el în ,,studio”, unde îi supunea rapid la câte un test de personalitate, de obicei tradus din periodicele pe care le primea stimata doamnă Nistreanu la pachet.
Ultima dată le-a arătat o funie înnodată ca un laț și agățată într-un cârlig înfipt în zid. Era surescitat, le-a zis că patentează metode personale de a inventa finaluri. Și, ca să le demonstreze concret experimentul, s-a cocoțat pe un cazan de cupru pe care i-l dăruise familia lui Samir doamnei Nistreanu să-l țină de decor, și-a petrecut lațul pe după gât și a început să strângă nodul. Le descria cum stă el nemișcat, așa, și cum își savurează îndelung trăirile, la fel cum făcea Gaia în șandramaua ei fierbând cafeaua, le povestea cum se gândește el la fetele pe care le-a iubit, la echilibru și la importanța sa vitală atunci când soarta îți depinde de un căzănel și cum încearcă să rețină mereu câteva gânduri particulare care îi treceau prin cap, să le transpună apoi artistic pe hârtie. Iar ca să fie cât mai creativ, își potrivea ștreangul de gât de multe ori pe zi, pe nemâncate sau înainte de culcare, de parcă făcea un tratament paliativ pentru sporirea inspirației. Nu prea îi reușea, dar el își încerca constant senzațiile strângând nodul juvățului din ce în ce mai mult.
– Nu vreți să încercați și voi? Am grijă eu să nu alunecați! Hai, Petru, primul tu! Urcă-te pe cazan și pune-ți lațul după gât că restul vine de la sine! E marfă, garantat!
– Mai du-te dracului cu lațul tău cu tot! Faci pe deșteptul când lucrurile sunt atât de simple! Eu vreau să stau cu Clara, să fiu cu ea, de ce mi-aș pune funia de gât? Ești idiot și cred că te excită ideile morbide! a răcnit Petru la el de i-au plesnit bojocii.
Ar fi sărit să îi spargă fața, să îi lase niște cicatrice, măcar să aibă cu adevărat motiv să sufere, dar s-a scârbit prea tare, a tras-o pe Clara în forță după el și au ieșit pe ușa garajului mătăhăind, ca niște animale împiedicate. Și-au tras sufletul abia târziu, șezând o clipă pe un ghiveci decorativ de lângă vila Ghiragosian.
– Și tu de ce te-ai enervat așa? a încercat să îl împace Clara, căznindu-se să mai articuleze coerent încă o frază cu care să nu îl tulbure mai rău:
– Doar știi că Mugur nu făcea decât să își încerce limitele…
– Ești o tâmpită! a izbucnit Petru din nou, dar fără să mai strige, ci mai degrabă supărat că avea motiv să îi vorbească așa. V-ați nimerit, doi fandosiți bogați. Ce știți voi despre limite? Trăiți numai o săptămână ca Samir și o să vedeți ce înseamnă asta, dar vouă vă place să experimentați de la distanță, să vă prefaceți în loc să trăiți cu adevărat… Și-a căutat prin buzunare o țigară, a scânteiat cu bățul de chibrit în aer și a plecat, lăsând-o mută pe aleea flancată de pitici.
Petru Bujor zicea că în momentul acela nu era încă îndrăgostit și i-a fost simplu s-o ignore, să n-o mai caute și, mai ales, să nu o mai aștepte în fața liceului după program. Își lua echipamentul și racheta și se ducea direct pe teren, la tenis, avea acolo niște adversari care îl ajutau să se mențină în formă.
Pe Mugur îl evita intenționat, nu avea chef de alte explicații. Îl simțea transformat și nu din cauza conflictului pe care îl avuseseră. Se comporta frenetic, râdea în hohote, ieșea frecvent cu frații lui Samir, scuipa și începuse să fumeze. În toamna aia împlinise optsprezece ani și taică-său îi dădea uneori cheile mașinii, un Ford Capri cu două locuri, să vină la liceu cu ea, să epateze. Deși făcea furori când apărea, nu l-a văzut cu nicio fată, dar asta nu însemna decât că, temporar, îl incita o jucărie mai periculoasă.
… Tocmai credeam că nu mai are ce să-mi spună, că aici se terminase sărăcăcioasa și scurta idilă a acestui tip pe care mă arătasem dispusă să îl ascult. La fel, povestea neverosimilă a celor trei adolescenți fragili mă impresionase prea puțin, poate și pentru că trecuseră de atunci mai mult de șapte ani… Dar Petru încă mai avea de povestit și asta îmi convenea pentru că începusem să mă simt atrasă nu de poveste, ci de rănile încă deschise ale acestui nefericit…
… Era sfârșitul primului trimestru, era de înțeles întrucâtva rumoarea de pe holuri, se apropia vacanța și sărbătorile de iarnă, însă lui Petru i se părea că toți colegii lui erau crispați, că se dădeau în lături când trecea, de parcă se fereau de el. Era de felul lui imun la bârfele interne, însă de data asta simțea că se prăvale cerul peste el, nu înțelegea expresiile amestecate de pe figurile care îl ținteau, îi transmiteau ceva ce el nu pricepea și asta nu i se întâmpla în mod normal.
Ajuns în dreptul clasei lui, cu ochii inflamați și parcă ieșiți din cap de atâta plâns, cu nasul parcă și mai mare, îl aștepta, pierdută, Clara. S-a încleștat de brațul lui și i-a îngânat aproape leșinată:
– S-a întâmplat nenorocirea, Petru… A experimentat cu gaz… A dat de el femeia dimineață.
Toți au crezut că fiul familiei Nistreanu fusese victima unui accident stupid. Era blocat pe dinăuntru în mașina sport, motorul era încă ambalat, iar garajul casei, din ,,studio”, a devenit în mod sinistru ,,locul faptei”. A fost subiectul compasiunii tuturor, era o catastrofă într-una din familiile cele mai respectate din oraș, mai mult decât atât, o dată cu moartea tânărului, liceul de filologie pierduse un talent. Dacă ar fi supraviețuit, chiar terfelit puțin, cu siguranță Mugur le-ar fi râs în nas la toți, de ce să-și facă lumea atâtea griji, el tocmai își forțase soarta, jucase la noroc…
Cei doi, Clara și Petru, n-au mai rămas la ore, ce ar mai fi putut să-i mai învețe cineva? Au rătăcit pe străzi aiurea, înmărmuriți, cu dinții clănțănindu-le în gură, dar fără să se mai ascundă. Abia spre seară au intrat în locuința fetei, pustie și rece încă la ora aceea. Nu s-au oprit decât în dormitor, cu ghetele în mână, le-au azvârlit o dată cu povara de a mai fi încă vii și nu le-a mai păsat. Probabil că era un rost în asta, dar nu mai aveau timp să caute răspunsuri. Acum era doar vreme de trăit. Spre dimineață, înainte să se lumineze complet de ziuă, Petru s-a strecurat pe geam și apoi, pășind ușor, de pe terasa vilei a aterizat hoțește pe aleea cu pitici. Și a continuat să escaladeze primul etaj al vilei Ghiragosian până s-a desprimăvărat. Nopțile erau doar ale lor, în timp ce ziua treceau drept cel mai carismatic cuplu din liceul acela elitist, puțin bizar prin diferența de înălțime dintre ei, dar suplinind cu ușurință în conștiința publică procesele pe care cineva și le-ar fi imputat în cazul dispariției lui Mugur. Iar ei au preferat să nu vorbească despre experiențele pe care acesta le făcea, atâta vreme cât le simțiseră efectul numai ei, le relevase dragostea.
Petru Bujor nu estimase cât timp avea să țină asta, așa se face că ultima noapte petrecută în casa arhitectului se derulase până la un punct la fel de intim și conspirativ ca până atunci. Patul din dormitorul Clarei, abia eliberat de patima obișnuită, se transformase în scenă pentru pofta de joacă pe care Mugur o avea în noaptea aceea. Îl copleșise o dulceață copilăroasă, îmbătătoare, i se părea că stă ascuns într-un pod plin cu jucării, voia puțină acțiune. În mijlocul divanului răsturnase cutiile cu păpuși de prin dulapuri, făcuse apoi din tricourile lor calde trasee dificile pentru soldați de cauciuc și întins pe burtă, interpreta pentru iubita lui scene de luptă, de dragoste, trădări și morți dramatice. Se amuza mânuind personajele și se simțea prins pe deplin în intriga țesută chiar de el.
Deoparte, Clara îl privea de sus, iar părul îi era mai tensionat ca niciodată. A invitat-o să se prindă-n joc, să se destindă, dar n-a băgat de seamă că fata a apucat un ciocănel de plastic cu burduf, s-a repezit deasupra lui și l-a pocnit în cap cu atâta forță, încât burduful de polietilenă a plesnit, pufnind strident, dezacordat. Năuc și dezechilibrat, Petru clipea, nereușind să înțeleagă ce personaj interpretase Clara, căci ea, în nume propriu, n-ar fi avut destul curaj să facă asta. Plină de trac, fata a declarat în apărarea ei:
– N-am vrut să afli așa și nu știu ce o să ne facem… dar sunt însărcinată.
Fusese o replică neprevăzută în scenariu, iar el fusese parcă țintit în inimă de complotiști imaginari. Apoi a priceput că e real.
A doua zi s-a dus întins să ceară ajutor la Gaia, la mama lui Samir, deși la cât de mulți copii erau în casa aia, era puțin probabil ca ea să fi luat vreodată în calcul vreo opțiune personală. În timpul cât au stat de vorbă, s-au abținut să cânte înăuntru, s-au spus o sumedenie de vorbe grele, iar Petru a avut senzația că se sufocă, că îl urcaseră cu forța pe căzănelul de aramă al lui Mugur, dar spre deosebire de acesta n-a vrut să țină minte niciunul dintre gândurile care îi treceau atunci prin cap, nimic din ce a urmat după aceea…
Doar Clara n-a știut să își gestioneze sentimentele. Nu l-a mai acceptat în dormitorul ei și a început să se vopsească și să se îmbrace țipător. Își întinsese părul și mai pierduse din statură, iar nasul mai avea puțin și avea să îi atragă o poreclă, de parcă nimeni n-ar mai fi știut cu adevărat cine era.
Cu doar câteva luni în urmă, dacă și-ar fi imaginat un astfel de final, Mugur Nistreanu ar fi putut să câștige un premiu literar, dar îl ratase, prin absență.
Iar eu știam că nu se terminase încă. Mă bucuram că Petru redevenise disponibil, copii aș fi putut să îi fac eu, oricâți poftea, aveam o șansă să experimentez și restul depindea numai de mine. Eram inteligentă, așa credeam, și nu-mi fixasem încă nicio limită.

Distribuie: