Propoziții pretențioase – Antumi
Ce mi-ar fi fost să depun în scris antume jurnale de militărie atunci?
Să nu mire darea-n folosință a lui ,,antumă”. Aceea a fost altă viață. Din care scapă zdraveni…. Nimeni. Asigur pe pariu că-i adevărul goluț. O viață, o multitudine de vieți irosite în van. Sub privirile nepăsătoare ale unor salariați cărora li se împrospăta mai abitir ca-n învățământul de stat stocul de ucenici.
La ora șase a nopții de iarnă – din fatalitate n-a fost ultima -, pare-mi-se că 10 decembrie 1988, ninsoarea devenise violentă. Plecasem de la Independența pe uscat și încercam să ne hotărâm a lua greul în piept pe polei, vifor și căderi abundente de omăt. Blocurile nu erau o soluție. Puteam fi acuzați de dezertare, oricare ar fi fost ,,codul roșu”, neinventat în anii comuniști. Deci. Apelau unii la alții la un răspuns clar și rapid. Stăm sau plecăm. Otto, anxios, se închisese în cochilia lui nemțească. Adrian mâlc. Guralivul Ivanov perora la cer de…. Șerbănoiu și Laurențiu oscilau. Ciobănelul adoptase poziția stanei de piatră de parcă dăduse anoxia-n sistemul lui circulator. Rusu culegea zâmbitor câte-un fulg de nea. Cei doi lei fierbeau, Cornel și D’Artagnian. ,,Plecăm. Cine vrea să meargă, de bine!” Nimeni. În afară de mine. Raliat, după rundele de baroase-n șpițuri cot la cot cu ei, la un adevărat maraton. Al zăpezii.
Alternativa: înghețarea în mijlocul drumului. Pornirăm. Între Negru Vodă și Independența sunt 27 de kilometri (i-am numărat greșit acum ceva vreme, dar cu indulgența parcurgerii întregii localități până la cazarmă se făceau aproape de 30) și trei localități: Chirnogeni, Plopeni și Movila Verde. M-aș mai paranteza o țâră. Pentru două dăți de descindere în satul ,,natür” la trei mii de pași de noi, la discotecă, unde vedetele erau de obicei Negru și Unguroiul. Dansul discotecic fiind doar un pretext pentru beții de pomină.
Așa fuge omului gândul pe vifornița blestemată. Șoseaua era impracticabilă, fiecare călcând pe unde credea că poate înainta mai lesne. Ba în linie, ba răsfirați, ba ca apașii. Prin ceea ce fusese înainte de prăpăd șanț, pe câmp, pe unde troienele încă mici aveau fulgi virgini, netasați și neunși cu lichid din care aparul de serviciu, Dumnezeu, turnase în neștire. Se mai împiedica unul, se mai apleca altul să-l ridice. Deh, trioul epopeii cu final neașteptat se angajase să ajungă întreg. Unde, niciunul nu putea preconiza. Până la intersecția cu drumul spre Constanța speram să întâlnim cătana grănicer de la gheretă, doar-doar reușeam să primim ajutor și să ne scutim de un efort supraomenesc. Acolo nimeni. Continuăm anevoie. Vuiete, ochi inundați de fulgii uriași….
Am parcurs trei kilometri. Mai aveam unul până la Chirnogeni. Lumină palidă din spate și un huruit destul de vag. Din ce în ce mai pronunțat. O Lada. Amabilă: ,,Hai sus! Unde mergeți?” ,,La Independența” ,,Pe jos?”….
A oprit în fața unei curți în primul sat. Mulțumiri și picioarele pe spinare. Bune și sutele alea de metri departe de năvârliile climaterică. Eram ca… noi. Alt spor la mers. Timp de două ore singuri-singurei pe drum. Încălziți în jumătatea întâie a traseului, eliberați de energie în a doua. Picioarele dădeau semne de potențiale degerături, transpirația se terminase toată. 15 kilometri, contabilizați pe podul și-n curba ce anunța următoarea localitate: Plopeni. Încetase să ningă, în schimb se pusese pe-un ger….
