De-ai noștri! – Ștefan Costache Andrei – În lumină (6)

V. VARA CORĂBIILOR

ÎN LUMINĂ

Neobosit pare în această eră fierbinte
De griji și-nceput
Somnul, neînvinsul!
Cu frică vei ieși în miezul pâinilor frânte
și te vei bucura de pașii făcuți
înspre răsăritul cuvintelor.
Dacă mâna ta spune nu
Atunci ea respiră gândurile îngropate în lumină:
Apă și foc
Apă și tăgadă!

VARA CORĂBIILOR

Nestinse cutreieră spre lumină toate corăbiile
Care-n iubire-au plutit.
Ele aduc în loc de morminte
Cuvintele toate, flori și-aduceri aminte.
Hai la țărm
Să privim nebunia corăbiilor
Să vedem cum marinarii țin ploaia rătăcită în lacrimi.
Vino iubito,
Să-ți aprind în gene
Vara corăbiilor!
Vino acolo unde se-mpletește marea cu părul tău
aburind!
Vreau să-ți arăt înc-un strigăt,
Înc-o chemare în vis!

AȘTEPTARE

Dacă ar fi să aflu că din plânsetul tău
din uitarea ta și din lumină un popas nu mai am,
aș îmbrățișa doar porțile ce se deschid ca niște năluci…
Ele îmi vor spune dacă vei veni
într-o dimineață aprinsă cu zgură
și fericire…

DEZNĂDEJDEA SOMNULUI

Uitat este somnul lângă o apă,
uitat și neînfricat.
Dar numărând treptele până la ploaie m-am prefăcut în iezer
și apoi mai cuminte
în lacrimă.
Rece e somnul lângă munte,
și nesperat.
Și atunci te trădează totul în jur,
dar și somnul ce dulce e trădat!

CIREȘAR

Dumnezeul pe care L-am așteptat
din vremea palmelor arse
mi-a pus la urechi cireșele
trecerii Lui prin iubire.
Ca niciodată în lumină
am respirat cireșe!

MUZICA APELOR

Vino să ne împlinim
Cu aceste ape de sub
arcuri de-nvinși; vino pe ape,
pe cea din urmă mare vino!
Unde e prezentă tăcerea,
Acolo sub corăbii doarme lacrima strivită.
Să chemăm pescărușii, să-i admirăm cum aduc vânturi
calde în rugăciunea lor
Pentru marinarii plecați de-aseară….
Vino să ascultăm o muzică teribilă
intonată de soartă pe tărâmul învierii
din moarte…
Pe umeri să ne mirăm
de cele ce se întâmplă în aer,
între corăbii mute vino să împăcăm
într-o ultimă trecere
muzica aceasta albastră și rece.

AER

Ia aminte,
te implor,
ia aminte la zborul frânt
în iubiri depărtate în ochii fără adio,
în mâini fără șoapte:
ia aminte
să nu se sfârșească oftatul
în deșert, căci eu cerșesc aer
pentru următorul popas…

COPILUL ANOTIMPULUI

M-au cuprins cireșele
Într-o nouă clipire
Dar nu plâng…
Cerul călătorea, vai, înspre umbră,
cerșind pentru a mia oară soarele indiferent.
Păsări împart aievea zări înnorate de timp.
Mai sunt aproape toate zodiile,
tot mai aproape de zâmbet, de lacrimă.
Mi-e dor de apa trecerii mele în lumină
și mi-e dor de vară fiindcă mai simt încă încireșatul copil.

REGĂSIRE

N-am vrut să las cuvintelor
cealaltă patimă aprinsă pentru
a veni în lumina căpruie ce mi-am promis-o cândva murind și râzând…
iubind te-am regăsit întâia oară în așteptare
înspăimântată de somn și răcoare;
numai așa ți-am trăit ființa dormind…

SPAIMA

M-am înspăimântat spunându-ți
Pasăre
și am obosit tot căutând o fereastră
pe care să zbori înspre privirea mea,
înspre imensa noapte…

MIRARE

Murim sub povara cerului pe care îl purtăm cuminți
pe umeri.
Din când în când mai cade un somn adânc
și atunci nicio lacrimă nu-i de ajuns de fierbinte
să nu se prefacă în aduceri-aminte…

RUGĂ

Ploaie, ce cânți menuete din umbră de flaut, te implor, printre patimi doar
somnul vreau să-l mai caut.

APUS

Cetatea mai aduce în larma nestinsă cântec de ploaie –
Poveste ucisă.

Sub zodii
Maci și Orfeu,
Lut și adâncuri vestesc oase și câmpuri de muri.
Mai vesel la apus, soarele
pe cuprinsul cetății nu are zâmbet, nu-ți cere plânsul.

DAR

Ți-am aplecat palmele
pentru ultima oară
în pământ dar n-ai mai ars
gândind că vei descoperi șoapte de-alint, ca o iarbă amară:
o, dragostea-mi este constelație-nvinsă!

NEMÂNGÂIAT

Să lași în ură o vară
cu ploi ierboase, cu întuneric și dureri
e mai simplu…
O, e atât de simplu când pleznesc cireșele a dulceață în ochi de copil
Și auzi printre greieri cum palmele își croiesc drum spre lumină
E aceeași lumină după care am murit rătăcind…
Ce strigăt de moarte!
Când ochii în întuneric răsar
Se zbate un vis inundându-mi zilele
Și amintirile de jar!

CÂNTECUL DRUMEȚULUI

Se naște veste în lan
Pe buze oriunde-n ocean.

Vine vara grâului
Din unda pârâului.

Cântec dă roua-n rostiri
Și veste bună-n uimiri.

Tristețea hoinarilor
E zeghea iubirilor…

De unde apar? De unde?
Parc-ar veni de oriunde!

Îmi inundă pleoapele
În pumni și-n inimă apele…

Doar în urmă iernile
îmi poartă buruienile…

Sub arșița somnului
Prin lacrima Domnului.

Râd lângă lutul ulciorului
De plânsetul feciorului…

Vino preafierbinte vară,
Cu pasul și fruntea de ceară!

VRAJĂ

Ce se preface in cântec?
Doar flăcările care au murit orbecăind in iubire.
Doar plânsul ploilor
Ce aprinse trec prin adevărul ierbii.
Numai sosirea amintirilor
ca un descălecat te mai înfierbântă
Doar noaptea ce piere și sudoarea ponoarelor.

ELEGIE PENTRU UN NOR

Te-am așteptat nălucă,
într-un ceas desfrunzit
și vai, câte-am mai pătimit
lăsându-mi sângele îndurerat a neputință!
De când te-ai îngropat în limanul ierbos
și măiastru
nimeni nu mai cântă
nimeni nu mai aprinde tăcerea!
La urmă ai lăsat somnul, patria și durerea…
Nu-i de vină vara că lacrima
e fata norului
înmormântat între maci…
Cu greieri
fără destin
rătăcesc la nesfârșit…

AM STRIGAT DE DISPERARE

Au venit nesătule ploile
Și într-o suflare au povestit
neîmplinirile florilor, teilor, orelor.
Horele le-am trimis
mai aproape de cântec,
de pământ.
O veste Jura să fie cuprinsă in palme
a aprins cuvântul învins.
Și de-atunci plâng pe scutul acesta pietruit
la margine de drum…

ZBUCIUM DE SEARĂ

Din ușă un suspin se uită aievea,
Să-l risipesc, trădând uitarea?
Vesel prinde-a cuvânta:
Nu m-aștepta, nu m-aștepta!

Din vechime carii drepți sunt.
Sub mobile îi văd rozând
Voi trece arzând în cântul lor
Înspăimântat și plin de dor.

Din ușă un suspin se uită-aievea
Să-l risipesc, trădând uitarea?
Cânta-voi visul nimănui,
Poate e Greul-Pământului…

Veste prinde-a cuvânta:
Nu m-aștepta, nu m-aștepta!
Înfășurat cu umbra ta
Te voi ierta, te voi ierta!

INOCENȚĂ (haiku)

Copilul râde lângă
mâna întinsă
a noapte.

HAIKU

E timpul să știi
câte lacrimi costă
o tăcere.

DIMINEAȚĂ (haiku)

M-am trezit furat de alchimia
luminii.

ÎNTUNECARE

Mult prea devreme
am pus în paharul nepăsării cenușă.
O altă moarte, un alt poem există
în toate câte sufletul rânduit-a
să te cuprindă.
Odată în orbitele mele voi cuprinde pașii temerari, dar așteptându-te cu apele
privirilor înflăcărate întuneric va fi
ce vei afla într-un așternut numai scrum.

OCHII ADEVĂRULUI

După un veac du-ți mâna la tâmple
și privește in urmele tălpilor…
În humă suni numai mume,
nu-mi vei putea spune,
gândind la cenușa învinsă,
despre adevăr, un cuvânt… despre ochi, numai somn și morminte…
sunt într-adevăr pe pământ mai multe spaime
și în lume
mai multe rune…
adevărul nu e dincolo de albastru
decât plâns…

DIN PREA MULTĂ VARĂ

Sub mirosul de rouă muzica
Se cântă cu maci. E multă frumusețe in lacrimi.
Din paharul meu. mimi ambulanți,
Scot ca dintr-o fântână, tot soarele curs peste zi
Spectacolul continuă.
Doar degetele mele mai țes nevăzutele
strângeri de inimă,
Se face albastru și începe să bală discret în ființa ta
un ceas de perete.
Sunt prea târziu pentru iubire, pentru ochi și cuvinte.
Acum parul tău îmi mai amintește
că luna mai are unde să își aștearnă
loc de dormit și de tainică aducere aminte.
Luminile s-au stins
și în mine începe să crească
tăcerea ta.