Propoziții pretențioase – Antete
Se ia omul cu treaba. Uită și de cântat, și de scris – mai acu -, și de iubite și mai ales de masă.
Obișnuința nemâncării de pe șantier nu ne îndemna la vreun gând bun din partea beneficiarului. Ne prezentasem la fel, ni se trasaseră obiectivele fără să apelăm la multe alte întrebări. De colo până dincolo spart, de colo până dincolo de turnat beton. Fără să fim năpădiți de apatii ca-n prima zi la blocuri. Simplu, ca muncitorii antici, mulțumiți cu sănătatea întreagă după terminarea lucrărilor, cu barosul și icurile de fier, cu lopețile la încărcat sfărâmăturile de ciment-pietriș, la preparat betoane. Totul manual, cu forță și determinare.
Să te gândești la invitație la prânz, la cantină, deloc. O sală intimă, cu spațiu pentru șase mese de patru persoane. Mirosea dumnezeiește. Că-mi lasă gura ce aparii cărau odinioară cu sacaua și cobilițele, gata să aplaud bucătăresele încă o dată după atâția ani. C-așa-s mamele de băieți, cu gândul la ai lor: ,,Poate i-o da și băiețașului meu cineva o bucată de pâine…” De milă, de nemilă, de obligație, nu știu dedesubturile, pot doar să declar că mâncare ca acolo mai rar. Gustul ciorbei, înmiresmată cu roșii la borcan, ridicată la rang de măgură cu bucata uriașă de carne cu os din mijloc, aromele tocăniței, tochiturilor, verzei călite…. Delicatese! Din cauza bucătăriei crescătoriei de porci anulai orice gând de concediu, liberarea dispăruse din anuare.
Decaparea pardoselii a durat patru zile, în două dintre încăperile grajdului din dreptul cantinei. Și din cauza vremii – decembrie îngheață, de probă, sufletul în oricine, și nu numai – și din a mirosurilor îmbietoare de la doi pași de noi, și din a izurilor excrementelor porcine, dar și fiindcă ,,sculele” noastre erau care mai de care mai muncite, de împrumut majoritatea de la crescătorie. Ba o roabă șuie, ba mânere alunecoase, ba o lopată cu vârful bont, cu apexul cozii stânjenitor, ba drumuri sinuoase de la locul de încărcare până la cel de depozitare. Sau praful ridicat de zelul colegilor, mai percutant în cantități mari la inhalare decât celebrul antrax (că se nimeri să vizitez Bruxelles-ul anțărț după presupusul atac din februarie). Oricum, la primul vraf de beton s-a pus pe ninsoare. Calmă.
I-am rezistat stoic. Cu mici ingerințe în proveniența divină, inopinată. Ca românul, invocând un răgaz cu privirea către cer. La ora patru și jumătate e beznă. De la complex, din capătul de sud al Negrului Vodă, până la intrarea din nord, mers lejer de 20 de minute. De la fără zece până la fix era timp și de cioace pe marginea drumului. Și zece, și jumătate. Nimeni. Autobuz ba. Ninsoare, deodată, puhoi. Să fi vrut să-ți alegi un obiect distinctibil la cinci metri în față nici vorbă. Turna cu nemiluita. În mai puțin de o oră se pornise prăpădul.
Un telefon mobil ar fi rezolvat situația imediat. În ’88…. Nici măcar unul public. Ger. Moina de peste zi dăduse prilej înghețului să poleiască totul. Peste toate, viscolul ce se pornise măturase pâlcuri-pâlcuri de asfalt. Pe câmp și printre copaci își făcuse de cap.
Otto pendula între un trotuar și altul, cu ochii în direcția de întoarcere a autobuzului. Niciun semn. Agitat. Indecis. Ce facem? Ce soluție avem? Stăm câte doi, iar ceilalți se adăpostesc în blocurile nelocuite. La nevoie ne petrecem noaptea în ele, făceam focul în sobele de teracotă și găsim ceva de mâncare la restaurant. Dimineață….
