Propoziții pretențioase – Antale
Sat ca satele reședință de comună. O minimă diferență. Apropierea de graniță, cele patru blocuri pe strada principală la capătul cărora se proptiseră de școală.
Cale ferată, final de linie. Siloz. Cârciumă. Complex zootehnic. Porci. Dar ce făcea Negru Vodă deosebit, pe lângă postul de grăniceri fixat înainte de intrare, o gheretă ce străjuia kaki la umbră de nuc, la bifurcația drumurilor spre Constanța și Independența, era cinematograful. Permanent, nu secvențial ca-n Bairamdedeul nostru cazarmabil. Peste drum de binecuvântările descântecului de țoi. Unde stau a se ancola mințile de necaz sau lipsă de ocupație.
Nu-mi era orașul vreo metropolă, nici capitala de județ vreun București, mă situam însă cu rațiunea la punct și realitatea în cotidian, cu ceva antene dincolo de granițele țării. Numele locului pentru ecranizări sociale părea din vremurile întâi ale electrificării. După poveștile cu pionierii colectivizării. Lumina. Din fereastra bodegii, cu mirosul specific de restaurant comunist, îmi exprimam în fața lui Șerbănoiu nedumerirea. Victoria, Arta, Patria… din de-astea, nu Lumina.
Se vede treaba că nu eram făcuți pentru construcții de apartamente. Dădusem gata în două zile tot ce rămăsese nefăcut și-i dădusem planurile peste cap șefului de șantier. Plan ca planul, dar ce raporta el superiorilor? Că a terminat cu două luni înainte? L-ar fi muștruluit că vrea să fie el mai cu moț decât toți la finele anului 1988. Și-n locul primei ar fi primit un post de muncitor.
Ne-a făcut vânt. La mar’ne. Spre granița de sud. La complexul de porci. Să spargem ciment și să-l repunem. Exact la ce ne pricepeam de minune. Se vede că printre animale ne simțeam… excelent. Asta pentru că oamenii care le stau în picioare au alte obiceiuri. Două zile de spetit pe șantier, fără mâncarea de la prânz, ai nimănui, chiar dacă înainte de sosirea autobuzului Tagcm–ului apelam la buzunarul propriu pentru un mizilic, ne dezgustaseră cu totul. Începuserăm să ne gândim la concediul ce se apropia, la…. Frig. Nu mai era de joacă. Apa se făcea bocnă peste noapte, fulguieli ușoare prevesteau o iarnă dobrogeană cu mult peste ce gândea fiecare despre anotimp în locurile de baștină.
N-om da-o greș și aci, la complex. Pentru știința cititorului, o astfel de întreprindere agro-zootehnică are un set de 10-12 grajduri. Ca la vaci. Cu o dispunere paralelă. Cu interioare simetrizate după mijlocul construcției, pe unde trecea un canal de colectare a dejecțiilor plin cu lichid permanent. Pe margini căile de acces ale îngrijitorilor, iar între ele spațiul pentru godaci. Rolul nostru prim: să le spargem locul de promenadă.
Greu la început. Greu până la prima partală smulsă din pardoseală, după ce vreun sfert de oră unul dintre noi îi aplica câteva zeci de baroase în zona cea mai sensibilă. Cine credeți că a spart gheața? Iaca eu. Ca să-mi iau revanșa din vară, când din cauza durerii de deget mare de la mâna stângă mi-a fost imposibil. Așa se aplana și se stingea conflictul între mine și Cornel.
Să-mi iasă sufletul pe asemenea negative grade. Spre satisfacția contingentului, le devenisem în sfârșit egal. De-ar fi fost doar suflul meu îndesit și căldurile care mă dezbrăcaseră la cămașa de piele. La fiecare lovitură ieșeau de dedesubt prin diferite spărturi șobolanii din pricina cărora se ivise nevoia lucrării, iar ei îi pândeau, îi căsăpeau, îi aliniau și îi contabilizau. Din 25 de arătări scăpaseră pe bază de înot numai trei. Restul zăceau răpuși pe-o parte în râsetele colegilor.
