De-ai noștri! – Nicolai Tăicuțu – Dincolo de semn (5)
va veni un cântec lin
ca un zvon de dimineață
cu vorbe proaspete calde din care…
se va încropi poemul
va veni un cântec lin
ca un izvor domolit
cu străluciri de clipă-n piatră
surprinzând trecerea apei
la răsfirarea printre degete
așa va șiroi poemul
va veni un cântec lin
peste straturile moarte ale grădinii
cu fâlfâiri și transparențe de aripă…
înfășurat în filă albă…
va veni poemul.
nu cereți prea mult
după răzvrătirea liliecilor la barieră
de-a lungul căii ferate dar și printre traverse
s-a adunat multă liniște
și s-a extins pe tot locul
poetul trece acum prin ea cu picioarele goale
pentru că așa se cuvenea ca și când
ai primi și-ai petrece ploaia de vară
lumea se aștepta ca poetul să facă valuri
să-și aroge acest drept
și să înece câțiva oameni neatenți/
câteva inimi împietrite
dar nu a fost să fie așa
și nu a tulburat ape poetul –
prin gesturi pioase
din liniștea lui săvârșită
în nopțile albe a mai adăugat o undă
perceptibilă doar
la atingerea câtorva pleoape
la atingerea pervazului
câtorva ferestre.
muntele-cruce
vine statuia!
cum să vină mă! îmi strigă un apropiat
după care se pierde în aburul de fân proaspăt cosit
vine! uite că vine!
așa cum a coborât de pe piedestal
– că-i cât un om de zdravăn – poate și să pășească
îmi spun mie însumi
că ceilalți de mult mi-au întors spatele
și se feresc fără să știe din calea statuii
vine statuia în fața muntelui și
parcă vrea să-i ia măsura
se alungește model pentru modigliani
se deșiră ca o prăjină ce ar putea bate
ultima nucă din vârf
își scurge trupul de sudoare – apă și sare
peste iarba arhaică
dar vino prietene măcar să prinzi
momentul rit-liric când
statuia se-ntoarce cu spatele se reazemă de el
ușor și-apropie picior de picior
și-ntinde brațele în cruce
se oglindește o singură dată-n câmpie
și-apoi se resoarbe în munte pentru un timp.
SEMNE DE CREȘTERE
mersul pe sârmă
în fiecare dimineață
între somn și trezie
pentru a-mi asigura diurna zilnică
inventez câte o scurtă poveste cu tâlc
pe care de multe ori
din lipsă de înțelegere cu alții
mi-o spun doar mie însumi
și pentru că povestea
/ așa cum este normal/
peste zi este sortită uitării
în fiecare dimineață sunt nevoit să inventez
o altă poveste cu mici variațiuni
pe motivul aceluiași tâlc.
arderi
mi-ai ars cârpele în care am venit și apa
ai risipit-o pe miriște spre otăvirea grâului
mi-ai ars la repezeală acele prime cuvinte
și te-ai lăudat cu muțenia mea la
apariția mamei cu sân gata de-alăptare la
la dispariția atât de deasă a tatei
mi-ai ars capete de drum și
te-a bucurat mersul meu de-a bușilea
mi-ai ars clipe de zi cu zi și
le-ai numit râs și le-ai numit plâns
mai târziu tu îngere al meu ai început
să-mi arzi bucăți din trup amestecate cu
vorbe de bucurie și de ocară vorbe simple
ca să ai mereu cenușă proaspătă
în care să te scalzi precum vrabia în praf torid.
aripi false
poetul care se respectă
umblă cu pantofi scofâlciți
pe muchia bordurii…
nesiguranța clipei este viața lui
numai așa poate scrie versuri când
acceptă ciocnirea din lateral cu
autoturismul de lux
știind c-o să-i reteze cel mult o aripă
numai așa poate scrie versuri când
acceptă puțină alunecare sub
șinele tramvaiului
știind c-o să-i rupă cel mult încă o aripă
și chiar dacă are mai mult de două aripi
(ca să nu fie confundat cu orice înger)
să nu credeți că/ poetul care se respectă
face risipă de aripi –
aripile retezate/ rupte sunt înlocuite imediat
cu proteze oferite de prieteni.
ei, da
atenție! cad pietre/ salvați-le
c-au fost chemate de meduze și sepii
de scoici și de melci și corali
să se ducă-n fundul mării
zid zdravăn să facă
pe care peste câtva timp
cu eforturi conjugate
îl vom ridica noi de la un capăt
ca pe un plan înclinat
să avem unde
pe panta lui dinspre soare
să ne așezăm oasele la uscat.
către
când am trecut linia imaginară
dintre sat și oraș
de care se ține cont și astăzi la noi
ca și oriunde dacă ai bună intenție
am avut tendința copilărească să duc
mâna la nas
…abatorul de suine
nuanța viața gropii de gunoi
iar spațiile verzi se pregăteau de grevă
(am privit aproape, mulți nu au sesizat
și repede mi-a trecut și mie)
mai încolo
orașul mă întâmpina cu
desfăcutele pânze albe din alcoolul înserării.
dereticare
de la o vreme cearcănele ochilor mei ce mi se
desprind dimineața în stația de tramvai
nu se mai pierd leneș precum rotocolul
de fum de țigară peste aburul cafelei ci cad
pur și simplu pe muchia bordurii trotuarului
și-așteaptă să le împing pe rând
cu degetul arătător înainte
printre alte cercuri chiar nimburi
sau în lături în rigolă de unde
le iau râmele și și-le-adăugă în coadă
ca semn al maturității
din păcate în aceste dimineți
poemele trec pe tricicletele lor
la o distanță apreciabilă față de mine
încât să nu le văd
ci doar să le aud.

