Brigada diverse – (T)emei – câ(f) (r)ece
30 aprilie 2020
În casă fiind, efectiv și necum disperat să ies la iarbă…. Culeg din plantele sădite de nebuna lume a virtualității.
Ași! Femeie, History și Discovery le-au publicat de câteva luni! Și ce-au desecretizat? Niște purici pe-un display de avion. Cele mai proaste imagini. Ne mai lăudăm că vedem universul până-n măruntaie. Ași!
Blestemate zile. Virusuri în viața reală, viruși pe canalele de internet, păcătoșenii pe Facebook. ‘zi dimineață pingul telefonic. Să-mi fac reclamă. Nu. Butonez. Niciun efect. Închid. Iar. Email. Închid. Din nou. Anunț pe face…. Butonez…. Până mi-o pun în brațe: sunteți la prima reclamă, total de plată 37 virgulă… dolari. Chinezării ei…. Le-nfig primul mesaj administratorilor: când, cum, de ce…? Răspuns: s-o crezi matale că are efect tipul ăsta de reclamație, e doar așa, de control.
Cu umilele mele vorbe. N-am rămas la aceeași titulatură cu … urmele facebook-ului fiindcă m-au tentat enigmisticele, e drept, mai ușoare, mai aluzive și mai puțin criptate decât ce-mi veni la fărădelege…, dar n-am putut renunța la tentația de a reculege clipite din noianul șederilor acasă.
Cine stă. Și-n ordinea sucită a culegerilor de până astăzi, instantaneele furate-n screenshot reabilitează județul nici moldav, nici din țara românească, nici ardelean, dobrogean deloc: Buzăul. Arbitru. Regiune în sine. Un gen – opiniune intrinsecă – de Elveție, Monaco sau Luxemburg. Îndrăznesc chiar Vatican, blasfemie, dar cum mi-s ateu….
Pății destule. Exact o săptămână mă desparte de dezastrul LEZP, un gândac de bucătărie online pe care-l găsești în ungherele disperării după o cheie de uz personal și colegial, în stare să devoreze în câteva momente toată munca de doi ani, un corona-rian lecuibil cu mai mult de cât reclama, un 980 bitcoinian. În sărăcia mea… o să formatez hardul și… aleagă-se praful.
Promisiuni deșarte. Mare cu sare, regate cu palate. Pornirăm timid: în a cincea își dă arama pe față. La a paișpea ești ori mort, ori vindecat. Trei săptămâni. Hai, luna. Cinci merge? Ultimatum: soixante-dix. Strigare europeană. Îmi vine deodată cu OZN-ul în minte Kurzweil. Nanoboți. 2020. Femeie!, asta va să fi fost! Ce vaccin, ce clonare, ce împotrivire? Praf microscopic ORL și devenim nemuritori. Ce-o fi după 2045 în singularitatea lui, extratereștri cu mila!
Atât a putut vizionarul în incertitudinile personale, i s-au opacizat mințile. Om…. Ziua vaccinului ne îngrămădea într-un colț al clasei, de-a-ntâia, de-a opta, copilul din fiecare se ghemuia în sine de frică. Chiar și pentr-un strop de untură de pește neașteptat și nedorit curiozitatea dispărea și nu făcea pași înainte. Ca-ntr-o ipostază de secol 19 la propunerea doamnei Plugaru.
Ca și-n a doua. Nu cred în dans, în necesitatea lui dincolo de urmările intimităților de alcov, dar am convingeri din zona mișcării, cu preponderență în ultima parte a vieții. Între cele două stări pot coexista relaționări. În limita raționalului actual, că leacul opririi îmbătrânirii mai are de așteptat. Și-n niciun caz nu va fi dansul paliativul său.
Teoriile actuale au capacitatea de-a isteriza. Posibila nemurire se atribuie unei translări de informație cerebrală în ceva-ul încă nedefinit al materiei de făcătură în care am curajul aprobării, însă nu găsesc sensul. Un om, o posibilitate. Care dintre cei deja plămădiți să conteze? Pentru care rost? Stăruind pe lângă am ajuns la același nonsens. Om – hrană. Om – resurse vitale. Om – spirit. Mașină – energie. Mașină – materie. Mașină – ioc sentimente.
Să-ți răspund, Dănuț. Țara ta nu este independentă economic. Fiindcă economia, conceptual, nu s-a fundat pe teritoriul ei. Ai uitat? Agrarieni. 1877? A, și cea cu paștele cosmic. Bună! Rău!
