Propoziții pretențioase – Anisol
Iar nodul acela în gât, iar angina declanșată, iar sufletul la gură.
Dacă e…? Primisem de undeva, fără să rețin cine, un abur de veste cum că se certase cu mamă-sa și plecase la muncă departe de casă. Un zvon. Și-mi aninai speranțele de ce-mi spusese Robiță. Rămânea să vorbesc cu Otto să mă lase o zi în altă locație, cât mai curând posibil, cu pretenții zero la pontaj. M-am îmbarcat în camion cu bibanii și tulcenii până la Topraisar, nu pentru figurație, ci la heirup. În ziua aceea se fixase planul de muncă: 100 de metri de șanț în curtea crescătoriei de vaci. Lat și adânc de 80 cm. Ca o ancoșă, dar pentru câteva tuburi de scurgere, de la primul grajd până la drum. Operațiuni ce scot vestonul și cămașa de pe soldat și le dezvăluie culorile de sezon, leite sud-americii: brun-andine. Revenea fiecăruia, în cele 10-11 ore de muncă, 4 metri. Normal. Cum tulcenii erau din altă plămadă și ,,forul superior” avea alte deziderate, bibanii au dus tot greul. De la prânz încolo rămăseseră singuri. Rămăsesem, fiindcă oi fi fost eu mai devreme în armată, însă la săpături pune osul toată lumea, altfel ne trezeam cu maistrul uriaș mângâindu-ne în felul lui cu lopata mâinii drepte.
Grupa celor 40 de soldați se potrivea ca număr celor din poveste. Hoți cu excepțiile amintite, borfași, tâlhari, la fel ca o mică parte dintre bibani, dar de calibru mare. Peste ei o căpetenie fioroasă, mai în vârstă, la un 24 de ani, solid spre gras, constănțean, probabil bișnițar și smardoiaș de faleză, cu nume ca obârșia colegilor mei: Moldoveanu. Secondat de doi ,,locotenenți”, ținea efectivul soldățesc sub teroare. Ce le spunea să facă era lege. Nu se supuneau, o luau pe coajă și făceau normă dublă. Plus deposedarea de bani și bunuri ca pedeapsă. În numele lui furau și seara se prezentau cu sumele și produsele obținute. Greu de crezut pe timpurile acelea. Veridic totuși. Nu se putea închipui în armata română așa ceva, să vezi doi inși, pe seară, nu cu o butelcă, două, nu cu o ,,amforă” mai rotofeie să intre pe portița cazărmii, ci cu un butoi de 30 de litri plin de vin și fără sfială să se îndrepte către dormitor, iar acolo să-l dea gata până la miezul nopții. Chiar mai repede.
Nici alor noștri nu le venea la socoteală. Încât le-au luat seama. Ajungem și-acolo.
Eram cu sufletul la gură. Muncitorii nu apăruseră încă și nici eu nu mă puteam deplasa oricum și oricând. Inspectasem rapid vreo două grajduri, nicio urmă, nicio față cunoscută. După amiază am mai dat o raită. Cu noroc. Cu ghinion. Pe alee, din sens opus venea într-adevăr o pereche de blonzi. Pe el l-am recunoscut imediat, pe ea nu. Adică nu era cine speram eu să fie. Și-mi luasem de pe inimă ofurile ce mă amărau cumplit. Că nu luase fosta iubită decizii greșite.
La fiecare final de zi se întâmpla, de când fuseseră transferați, la fel. Ciment, cărămizi, saci de nisip, var, amorse… descărcate și deplasate în ,,pavilionul” B, al tulcenilor, apoi cu roaba, cu cârca, porționate, materialele luau calea satului. Ramburs bani și băutură. Lui Negru și alor lui, banda ,,mafiotă” din vechea gardă, nu le convenea deloc. Ușurința cu care acționau noii veniți, eficiența le stricau piața de desfacere și le știrbea orgoliul de lideri. Se punea deci de o răzmeriță.
