Brigada diverse – (A)ntologie
25 aprilie 2020
Că prea avea sens îngrădit datul.
De la a da coate în stânga și-n dreapta spre un loc fizic mai bun sau pentru unul pe pârdalnica de scară socială la a-și da coate atenționând aproapele despre ce unul de la ceva depărtare tot perorează ori îi dă prin cap să facă. Zone explorabile. Celebrul autobuz și neatentul călător prins în vâltoarea mulțimii năvălite într-un asalt vecin cu bulucirile otomane de la 1400 (și ceva) în Moldova, încercând să ajungă la ușă. Metroul, trenul, troleibuzul, tramvaiul și maxi-taxi sunt de prins în ecuație. Dar și avionului îi stă bine cu pasagerii înfipți într-înșii la intrare, ieșire și cu precădere (!) în zbor. Vestitul nemulțumit, ieșit cu aceeași manieră cotească în fața adunării, să-și exprime contrariul, punctul de vedere sau… nimic. Am fost martorul zeroului oratoric, neavenitei perorații, incluzând și propriile prestări. Dar unora le surâde norocul, această ieșire, aparent ineficace, dezavuată, determină ulterior scopul propus, al evidențierii. În cadrul descris se nimeresc protagoniștii variantei secunde, ascultătorii de voie și nevoie, martorii lui…, nedumeriți de inebranlabila luare de poziție. Bărbat, dar mai ales femeie și cu atât mai mult țață, aplică megieșului un prea ascuțit mod de trezire din marasm, continuând semnul din încheietură cu unul din cap.
Ne săturasem de bate pumnul, palma, dă cu umărul…, revenim la frăția luptătorilor de odinioară când își prindeau la întâlnire antebrațele masculin. Într-un prim efort gestual de lipire a coatelor. Și sunt la ora dezvăluirilor. Da, mi-am dat și eu coatele cu vicele.
Toate au început și toate prind miros de mucegai, stau să fie aruncate și uitate. N-aș vrea să știu cum era Râmnicul în 1962, îl cunosc de prin 1971, la o primă deschidere oficială a conștiinței. Țara nu putea fi altfel. (Nu altele, ele au ’62-ul lor prin secolele 14-15.) Când, spun unii, s-a terminat colectivizarea și s-a distrus ancestralul sat românesc. Cătunul poate, cel din ,,neasemuita” câmpie română, bordeiele, lavițele, patul…, dar este prea mult spus, scândurile cu paie pe care-și făceau somnul, piciorul gol cu piele ca de opincă, gardul de…, însă care, conceptul împrejmuirii era formal și deloc practicabil, zdrențele de zi cu zi, cobilița, ciubărul, covata, ceaunul, brucerul…. Nu era nimic în partea aceasta de Carpați, prin sud, sud-est, est și nord-est pustia guverna totul și bântuia binișor și-n așa zisele orașe, târguri chinuite, rupte din sărăcia lucie, din mizeria cruntă și lipsa interesului pentru emancipare. Urnite cu ocaziuni fericite sau forțat. Cum a fost în timpul comunismului. De sus în jos deterministic.
Când nu este nimic de distrus, înseamnă că ai de construit. Și da, uneori e bine să muncim cot la cot. Altfel ce era nu va mai fi. Când a fost ceva. Aducerile aminte au utilitatea lor, să nu cumva să omiți în rânduielile cronologice locul de unde ai plecat și unde ai putea ajunge, extrapolând la nația ta, refuzând ca mai toți filozofii să-l iei pe azi în calcul.
Râmnicul era o mahala cu o singură stradă mai curățică (în limita unui secol rămas cu vreo două în urmă), ca-n vestul sălbatic la începuturi. Mândria împrejurimilor. Și strada, și târgul in integrum pentru toate plășile. În jurul străzii bântuia mizeria, vetustul ei și puținului unei curți: țambre ieftine de gard, rupte și putrezite; două odăi cu un hol și cerdac priponit în patru pari înfipți în acoperiș; acoperitoare pe măsura luciei…: paie, șindrilică, țigluță. Prin ele, și pe lângă, trențăroși și muritori de foame.
Continuarea nu are sens. Enumerarea avea scopul fixării standardului cel mai înalt pentru a-l folosi etalon pentru ,,tradiționalul sat românesc”. Fără demonstrații sofisticate. Comparații simple și eficiente. Precar și precar la nivelul cel mai mic. Puțin și deloc. De folos?
