Propoziții pretențioase – Anelid
Amânai poveștile de dragoste, aproape….
Începusem a vă relata despre posibila idilă între Șerbănoiu și soața tânără a ,,bătrânului” inginer. Părea neverosimilă. Femeie măritată, soldat în termen. Ca dracu. La țară…. S-a făcut dintotdeauna negoț cu debăut. Ca tot omul gospodar, ,,flăcăul” de 35 de ani aranjase pe lângă casă aproape toate cele. A trântit lângă ea un mic acoperiș ca adăpost de ploaie pentru intrare, apoi l-a prelungit până-n gardul următoarei proprietăți, i-a închis părțile cu pereți de lemn și i-a prevăzut un dublu acces. Nu știu ce gând îi pusese anexei, însă la prima descindere, a mea, părea a fi adăpost pentru diverse și loc de mâncat pe timpul verii. Și depozit pentru cele două butoaie de vin depuse pe buturugi în picioare. Cum intrai imediat pe dreapta. Roșu. Ca sângele lui Șerbănoiu, înfierbântat. Ea avea vinul. Verginica. El o încăpățânată metodă de a-i face curte. Ca amorez. Mi-am amintit un detaliu. Tenul împurpurat se asorta cu părul blond, însă nu cu frizura protagonistei, leită micii Veronica din cunoscutul film pentru copii. Așa-i stătea, dar mai curând îl asemănai cu o mătură de mei după ce și-a terminat stagiul.
Le devenisem alibi și mă momiseră cu o puștoaică de vreo 14 ani, copila de casă a Verginicăi, ca să nu fiu tentat să torn soțului sau altcuiva aventura. Eu și trădătorul. Sau eu și cumpăratul. Nu-mi displăcea puștoaica. Și-o mică fierbințeală, amăgitoare, de suflet nu strica după ce ,,Buzăul” căzuse dezarmant la ,,comanda” mamei mele.
Punea sticla la canea și dădea drumul unei țârâieli cât să se giugiulească fără a se sfii vreo cinci minute. Apoi încă cinci la ,,ampula” pentru vinul alb. După prelungile săruturi ,,cuconița” se aranja, la fel și îndrăgostitul la ținută, așternea câteva piei scoase de la amușit prin vară, câteva preșuri și-o tuleam către unitate. Șerbănoiu visător la o noapte de nuntă, eu la frigul ce se instalase pe-afară.
De parcă 15 septembrie era ca o primă zi de școală când deschide porțile noilor veniți. O zi… tristă. Nu atât de mohorâtă pe cât ne-am fi închipuit. Cine ar fi bănuit că mica noastră ,,Anglie” va deveni din regatul liniștit, aparent, un tărâm de neliniști? Că o să ne aninăm somnul în cuiele fricii și neprevăzutului? Că Negru, Cornel și încă vreo două ,,spaime” erau precum mâțele de rasă de pe care torci angora mătăsoasă, blânde? Care mai și zgârie, dar așa, fiindcă le stătea în fire. Cine?
Încercaseră ei metoda întâiului venit, negocierilor de pe poziția gazdei, pactului de frăție la o…. Un butoi…. Degeaba. 40 de fiare transhumase ,,centrala”. De la Tulcea. Minus doi mielușei și un băiat dezghețat. Nimerit în iadul nesiguranței, nevoit să supraviețuiască.
Un grup de diversiune căruia de nevoie mă alăturasem pentru o zi. La Topraisar. Pierise în mine frica. De dragoste sufeream și eu. Orb fiind, pericolul cetei de huni tulceni devenise o bagatelă. De dragoste buzoiană. În oceanul meu de deznădejde răsări o luminiță după atacul din luna mai a mamei la ,,regină”. Gustul amărui al neputinței mă urmărea încă, de acolo, din acel pustiu, din acel lagăr fără scăpare și orice….
Robiță, râmniceanul meu, avea grupa în aceeași locație cu tulcenii, tot la o crescătorie de bovine. ,,Bă, Sorine, știi că la mine acolo sunt unii din oraș de la noi. E și cu o gagicuță blondă.”
