Propoziții pretențioase – Anceps
Viișoara, vorba ceea, film, și abia de număra de-a prima dată un doctoraș, un ingineraș și o profesoară de franceză.
Crezuseră îndrăzneții că anomie este cuvântul de ,,dezordine” pentru oricine. Se înșelaseră, probabil nici noi nu povestiserăm curatul adevăr, că floarea la ureche se putea…. Credulitate. Cine se putea încumeta dintre localnici să-și păteze reputația și să se aleagă cu dosar penal și pușcărie? Nimeni. Prin eliminare rămâneau suspecți soldații.
O făcuseră de oaie. Din două părți împresuraseră infractorii și-i demascaseră, îi deposedaseră de prada verde-rugby-ball, îi legitimaseră și îi trimiseseră înapoi de unde le venise gândul, destructurând toată rețeaua. A doua zi, măcelul, represiunile, necesare, dar închise între granițele cazărmii. Un proces simplu, un vinovat devoalat, pus să se spovedească familiei care-i pusese în ,,amfore” vinișor, țuiculiță, mâncărică la pachețel și mai câte. Analog, capul multor răutăți, Negru, căpătase prilejul destăinuirilor și angajamentelor, pecetluite cu un lat de palmă uriaș al maistrului. O lovitură… fulgerătoare. Secunda unu – cunoștință febrilă cu ceafa; secunda… unu și jumătate – față roșcovană a Negrului era în directă legătură cu cimentul platoului. Evident, scuzele și iertarea prezentate ulterior. Plutonul nostru de execuție funcționa după reguli inverse, întâi se aplica pedeapsa și mai apoi se asculta martorul. Două cuvinte sau niciunul.
Îngheța sângele și amuțea spiritul în noi amintindu-ne necrezutele vorbe ale maistrului. Dacă acest exemplar era nanul frăției și dacă puterea unui îndrăzneț în ale pumnilor stătea în vârful degetelor sale, cum era cel mai cel?
În satul tătăresc, de aici plecasem, contrar tradițiilor ardelene, ființau doi ingineri, cel de la vaci și încă unul la tractoare. Raritate. Nu exista siloz, nu exista cale ferată, niciun obiectiv de importanță vitală zonei, doar câmpie. Brăzdată de șiruri răzlețe de jgheaburi de ciment, coborâte alene din loc în loc, deștept, căci unde nu-i deal ridici unul și unde valea e-o iluzie te-adâncești în măruntaiele scoarței cu efort susținut la-nceput, dar cu costuri zero apoi. Dai drumul apei de sus, traversează câțiva kilometri buni lin, fără forțări, fără ajutoare motorizate, direct la destinații, ba pe alocuri te poți înfrupta din râul supraterestru c-un cep autorizat ori din susurul picurilor atinși de gravitație pe la încheieturi. Inginerul, om țeapăn, păr sur și dat peste cap, înalt, corpolent în măsura bunului simț al lui 50 de ani și… corect. A doua zi după marea năvălire pe aria pepenăriei a dat cu ochii de colonel, și-au spus vorbele de rigoare, a primit polița de asigurare a irepetabilității și s-a-ntors la treburi. Colonelul către căpitan, căpitanul a trecut la mustrare generală, amăgea, după crezul multora, că lucrurile grave vor fi trecut fără imputări drastice, iar maistrul, apărut la final, spaima tuturor, a șters orice speranță. Le-a ars identificaților corecția specifică, le-a mai trântit câtorva dați să fugă câte-un capăt de drug folosit în dublu scop, sprijin și bătaie la nevoie și cu asta s-a terminat. S-au spus însă la interogatoriile ulterioare toate cele, iar ungurul n-a scăpat. I s-a făcut instructajul cum, când și unde să-și prezinte scuzele și….
