Propoziții pretențioase – Amhare
Am ratat toți binemeritații lauri ai unei competiții atletice oficiale.
Ajunsesem la finish fără să știm care și când va fi. Ne-am oprit goana subit, gata să ne prăvălim în hăul rupturii de pământ ce se căsca la capătul cursei infernale. Câștigătorul falsului concurs de atletism, Cornel, ne-a zădărnicit urmarea apocaliptică. Cu un ,,Hoo…!” autoritar. Și salvator. Ne-am tras sufletul ca sportivii adevărați, cu palmele sprijinite pe genunchi, căutând să dăm cu privirea de acel animal aproape imaginar pe fundalul inoperant. Nimic. Ne clocise mintea să ne închipuim că nu mișunau prin paie exemplare mature, ci puiet, aspect care ne-a determinat să amuțim instantaneu. De-o mică turmă scăpam ușor, dar de-o mamă mistreață, aține-te! Te tăvălește până iese sângele din tine. Și cum îl studiasem într-a 12-a pe Augustin Doinaș, numai de aninat în colții ei de ,,argint” și de corn pe lună să sune puțin nu ne ardea. Ne-am de-victimizat prin fuga rușinoasă, dar necesară și sănătoasă.
Ia uite ce făcurăm. Nesațiați, cu plămânii scuipați și rătăcind pe câmp pe lângă canalul morții. I-am ținut meandrele până am zărit luminile din arealul dormitoarelor. Acolo ne aștepta drojdierul. ,,No, n-aduserăți nimic?” Din promisiunile noastre se alesese praful la propriu, ne întorsesem, dar nu cu pepenoaice. Transportasem doar țărână în bocanci, pe mâini, pe față, în gură și urechi, pe haine. Citise în glasurile noastre eșecul amăriu, dezolant. ,,Mai vreți pepeni?” Cum să nu, dar de unde? ,,Se rezolvă! Haideți cu mine.” Rămăsesem din gașcă vreo patru. Știa un loc, îl inspectase probabil înainte, de cealaltă parte a bodegii, în curba ce ieșea din Bairamdede și urca spre cazarma noastră. Și noi, proștii, plecasem la naiba cu cărți să devalizăm parcela statului, când ne aștepta ,,prada” la cinci minute de mers. Ne-a momit așadar cu vise neîmplinite, sărind un gard, ispitind mâinile să se adâncească în tufele cu cantaloși uriași, verzi sau bostană-galbenă, să rupă curpenii, să prindă câte unul de fiecare și să-și ia picioarele la sănătoasa.
Merge și bere, după muncă. Când și când poposeam la crâșmă și face-se că în duminica săptămânii meteoritice, fără nicio amânare, fiindcă acasă nu mai era nicio speranță de plecare, chiar dacă 300 de kilometri sunt o bagatelă pe lângă patrusutecinzecii clujeni, ne-am înființat în ea după amiază. Acolo s-a înfiripat și dedicația muzicală pentru camaradul ungur, de-o culoare facială ca de populație amhară, în urma servirii alcoolice cu spume, împrietenirii cu un amic al acestuia care…. Am descoperit de la o halbă la alta că avea o tragere de inimă asemănătoare cu a mea spre cântatul ghitaristico-vocal. Prilej să se etaleze, nu prima dată, cântărețul în ,,satul” lui e cunoscut, încurajat și apreciat… în limitele fiecăruia. ,,Mă duc după chitară, stau aici imediat peste drum, pe colț.” Nicio legătură nu făcusem la momentul întâi între om și casa în care locuia, doar după încă un rând de apă amărie și după slobozirea totală a gurilor. A lui prima. Că să bem, să uităm, noi, că facem armata naibii, să nu ne mai amărâm prea tare, că cinci luni trec cât ai bate din palme. Că și el tot de aceea bea, să uite că i-au făcut unii praf harbujii cu cinci nopți în urmă.
Pe fața ungurului nicio grimasă. În conștiință nicio remușcare. În suflet niciun dram de empatie. Eu mâlc.
