Propoziții pretențioase – Amonit
Noaptea-i mare. Ca și cea a lui Adrian auto fugărit, de teapa acesteia, de Paști. Cu soiurile de magii toate.
Inexplicabil. De atunci, când aud cucuvelele îmi reamintesc de ciudata întâmplare. Exact ca-n zilele de instrucție: comandați și executați singuri. Poate tocmai din acel obicei ostășesc s-a ,,inspirat” colegul în subconștient, iar pasărea de noapte să fi fost doar o actriță banală în fanteziile mele.
De-acasă furam din bucățile cerului flancate de coroanele prunilor, tufele lui domn Bădică, Casa de cultură și castanii moșescieni numai vreo două stele și pătrarele Lunii, la Colibași aceleași amestecate cu farurile ratei ce își sticlea privirile pale la curba ieșirii din Puiești. Dar la Independența zăreai parcă universul până margine, așternut ca-n palmă când lăsai puțin capul pe spate stând pe banca din fața celuilalt dormitor, perpendicular pe-al nostru. Acasă, dacă văzusem o dată o stea căzătoare, mai să-mi pară rău că îmi fugiseră ochii deasupra garajului vecinului Arghir, asistând la o pierdere iremediabilă de oameni: cade una, moare cineva.
Superstiție demitizată într-o singură noapte: 12-13 august 1988. Puzderie. Una lângă alta, de la secundă la secundă. Am amuțit. Ia uite cum mă amăgea mama în copilărie. Cum să mai dormi într-o astfel de noapte? Și cald de te sufocai.
,,Băieți, merge-o bere?”, veni propunerea drojdierului, ,,început” deja la crâșma din sat. Bere…, banală. Mai curând un pepene. Dar la ora aceea…. Ce mai conta, la ce spectacol oferea….
El cu poftele lui, noi, mai cuminți, cu dorințele noastre. Și-ncepuseră care mai de care, în total șapte, să își amintească unde văzuseră plantați. Ivanov scormonise și găsise prin lucrările din Mai un loc cu lubenițe, apoi unul câte unul îi validară proiecția. Mergem. Unde? Doar ei știau.
Destul de bine. Am constat urmându-i prin bezna cea mai neagră, brăzdată de ploaia de meteoriți. Nu s-a mai stat la nicio discuție, am plecat doar cu o încuviințare din cap fără să mai amânăm niciun minut. Am ieșit în șosea, ne-am îndreptat spre Dumbrăveni și după numai un kilometru am virat dreapta și-am ținut drumul de pământ printre tarlalele cu grâu treierat și porumb nu mai puțin de alți doi. În atâta liniște, pe la jumătate, undeva în stânga un foșnet, în dreapta o remorcă-dormitor și o combină la hodină după munca de peste zi. Abia după vreo 200 de metri ne-am descătușat șoptit limbile, fiecare dându-și cu părerea despre proveniența foșgăielii subtile. Iepuri, vulpi, vreo râgoace rătăcită, arici…. Niciun motiv să ne întoarcă. La indiferența și mâinile lor băgate adânc în buzunare nu puteam replica mintal decât cu panorama celestă uimitoare. O mai fi până la desertul promis? M-am amăgit astfel încă o bucată de vreme. Câmpia se rupea, se prăvălea într-o văioagă cu coceni de cucuruz și se-nălța iar. Am ajuns. Pe cocoașa aceea stăteau vrejii misterioși, schimonosiți și zgârciți, nu-și lepădaseră soiul cel mai bun și nici cel mai breaz, de moațe le atârnau doar câteva sfrijeli de pepenași debili. Ne-am făcut poftele și-am bătut cale-ntoarsă.
M-am amărât profund. Îmi târâsem picioarele pentr-un nimic de miez clocit și necopt. Asta fuse. Ne-am întors la vechiul itinerar, la aceeași zonă de campare a șoferilor de atelaje și la vechea foșneală în paiele baloților de grâu. Fără sfială s-a început concursul de păreri. Iarăși, însă la nivel de conștiență. Vulpi, iepuri, porci. Mistreți se-ncumetă Iacobuță. Secundă delirantă. Panică. Traseu inițial primejdios.
De ce s-o fi îndreptat primul, Cornel, în stânga, pe ogorul abia brăzdat de lamele tractorului, este greu de explicat. Impulsul și spiritul gregar ne-au îndemnat să-l urmăm instantaneu. Și fugi. Și împiedică-te. Și te-ndreaptă ca să nu muști din arătură și să nu te ajungă prezumtiva fiară din urmă. 1000 de metri viteză pe terenul cel mai accidentat, cu bocanci, în orb, de disperare. Sub 3 minute. Linia de sosire….
