Propoziții pretențioase – Amidei
Amuții.
Întors deja cu fața spre fereastră priveam ca la cinema. Protagonistul monologului prinsese dintru început poziția interogatoriului, cu picioarele atârnate de stinghia patului, cu mâinile înfipte în ea, cu șezutul gata de acțiune. ,,Ești gata?”, veni din străfundurile-i, ,,Gata!”, și-n loc de dezvăluiri senzaționale smulse-și am revăzut scena din filmele unde bestia, anatemisită, repudiată de întreaga omenire, se cațără pe tocul ferestrei, privește în urmă cu dezamăgire, sare, fuge și se face nevăzută în adâncul pădurii.
Înmărmurești. Nodurile se opresc în gât, amimii, amuzii… se întrec în a paraliza orice formă de percepție și acțiune…. Același vid împrejur, aceeași pauză cosmică. Am rămas astfel încă 10 minute, după care… același huhurez-buhă a repornit timpul, singular, suav, maiestuos… mortuar. Am eliberat aerul suspendat în coșul pieptului, am coborât întrebându-mă la ce asistasem, farsă, somnambulism, îndrumare diavolească, semn ceresc?
Adrian stătea întins pe banca din dreapta aleii ce ducea în dormitor, lung, fără să fie mai presus de 1,63, ținându-se cu mâna dreaptă de inimă, nedumerit ca și mine. Nu-și putea aminti nimic, se trezise fugind pe drumul din spatele cotețelor de porci cu o durere sfâșietoare de piept. Să fi fost altul, l-ar fi persiflat fără să-i pese în ce stare este, doar ca să ne amuzăm în bătaie de joc, Cornel de era i-ar fi turnat un ,,Un’ te duceai, Adriene, să mulgi vacile la IAS?”, și-ar fi hăhăit în stilul inconfundabil, prostesc. De-ar fi asistat la preludiu, punct culminant și deznodământ ca mine, i-ar fi înghețat și zâmbetul, și gluma nesărată.
Noaptea se văd prea puține, la chioarele lămpi de veghe din spatele cazărmii abia dacă distingeai umbrele. Pe zi am înlemnit. Drumeagul lat de 70 de centimetri dintre clădire și gardul delimitator nu putea fi străbătut nici măcar cu o călcătură atentă, era presărat cu mii de cioburi, vestigii ale bețiilor nocturne, și numeroase cioate răsărite din rădăcinile prunilor plantați sau ieșiți de la natură. Cum de rămăsese întreg, cum de nu-i ampută nicio sticlă cel puțin un deget? Imposibil de raționat.
El, eu, întunericul, becul aprins de deasupra ușii. Și plantonul, bețivanul batalionului, un ungur uns cu…. Și ciuhurezul ce se mutase din teiul de pe platou pe acoperișul cantinei. De acolo își reîncepuse magica chemare. Uitasem să precizez.
,,Alcoolmetrul”, fiindcă după el se putea testa întreaga liotă pestriță de soldați, el vârful, ceilalți la maxim 60% din cât consumase el. În seara aceea însă nu pusese un strop. Tot… să-l fi ,,îndrumat”? Cum toate fuseseră pe dos, altfel nu se putea. Devenise amabil, grijuliu, nici urmă de luare la mișto, plecase după apă cu zahăr, îl servise pe Adrian și chiar îl sfătuise cum și cât să stătea culcat.
Lângă incredibilitățile acelei nopți am strâns și părerile de rău pentru toate însemnările din acea perioadă. Scrisorile, ideile de cântece, exercițiile matematice, notițele luate din latina căreia încercam să-i dau de leac…, o cărțulie de foi și caiete cam de grosimea unui roman de 1000 de pagini au dispărut din cauza unei nesincronizări din ultimele două zile de stagiu militar. Am salvat însă o dedicație în versuri de cântec pentru acesta, după renumele pe care-l căpătase: Drojdierul.
