Propoziții pretențioase – Amușea
A treia casă. Poate mai mult.
Ținând cont de micile pachețele pe care ni le vâram în buzunare pentru un zece de trecere spre amiaza prânzului și de timpul petrecut la IAS, de ,,văcărițe” și relațiile aproape familiale cu angajații ne puteam considera ca acasă. Știam toate cotloanele, intram în fiecare încăpere dintr- ale conducerii și personalului de întreținere, învățasem să conducem căruțele, utilajul cu lamă….
,,Apropo. Nu-i sudezi și lui nea Gogu camionul? Plătește, ba dă și-o țuică!” Pe dinafară părea să nu fie atât de deteriorat, colo-colo un colț strâmb, o fisură. Pe dedesubt era buba. De atâta hâială pe drumurile ce dădeau ocol satului pe la margine, luate în trombă, se desprinseseră suporturile ce țineau foile de arc ale suspensiilor. Pe spate, într-o rână, pe vine i-am dat-o la gata până pe la șase. La poziție, cum se spune între sudori, durează. Acționează atracția gravitațională și materialul încins în loc să se prindă bine de părți, ia calea pământului. În cel mai fericit caz. Pentru celelalte…. Prin păr, pe ochi, pe umăr și piept, direct în palmă, pe mâini, pe laba piciorului, indiferent dacă încălțămintea este sau nu strânsă, prin urechi…. Amuzie instantanee, sfârâială și-un miros…. Ca de porc pârlit. Și te bâțâi ca la foxtrot, te scuturi ca-n anii ’60, urli, scuturi din fălci precum caii și-ajungi stană de piatră de parcă te-a cuprins amimia, cu respirația tăiată, cu toate grimasele înțepenite pe chip.
Fericit clientul, bună țuica, torpoare afară. Soare la asfințit. Tablou…. ,,Tragi siguranțele după ce pleci. Mă duc acasă…” Electricianul IAS-ului îmi lăsase instrucțiuni precise atât cât putea să le mai pronunțe și să le pot percepe. Sâmbătă, deh. Ai mei strânseseră, se scuturaseră de praf și se-ntorseseră la dormitoare. Eu…. Fusese ultimul lucru pe care-l văzusem, panoul cu siguranțe. Mă trezisem pe lumina neoanelor din curte. Adormisem lângă bancul din atelier, prins ca navele de chei, na, că putui să amarez la propriu, zăcusem patru ore într-o pată de motorină înfășurat în cabluri electrice și-ncercam și uimire, și spaimă. De ce am ajuns acolo și ce-o să spun la ora aceea ca motiv al lipsei la apelul de seară? Și singur, și noapte, și hăul neîncercat vizual al canalului de irigații din stânga drumului, și liziera neagră din dreapta, și palele lumini ale cazărmii ca o constelație aflată la mii de ani lumină. Frică în toată regula.
Nu ajunsesem la masa de seară. Ce pierdusem? Nimic. Macaroanele cu brânză, ceaiul…. La cât îngurgitasem și ce gusturi încercasem… fiertura la grade inferioare țuicii era ca de ploaie, o spălătură de vase, mai curată, mai distilată, dar tot o nimica toată. Chiar și acum salivez și mi se strânge carnea în gură la gândul ei și se umflă nările ca după frecarea letconului în clorura de amoniu, ca să prindă cositorul. Și mă-ncearc-un dor de tinichigerie….
În ,,amonte” lucrurile se liniștiseră. Fiecare își cam vedea de treabă, se curățaseră demult de praf în spălătorul dintre dormitoare, mai jucau o tablă, un joc de cărți, ascultau ce se difuza la radioul lui Iacobuță și unii chiar citeau. Scrisorile de pe-acasă, volume polițiste. Sau căscau ochii în tavanul patului de deasupra. Ciobănașul nostru.
La cât de rău îmi era, numai de somn nu putea fi vorba, în plus mă chinuia îngrozitor, iarăși, senzația de ochi nisipos, amorțit o perioadă de alcool, revenit după deversarea involuntară în cele patru ore de pierdere a conștiinței. Cine doarme într-o astfel de stare? Nimeni. Adică toți în afară de mine. Torida noapte lăsase fereastra deschisă, prin ea răzbătând glasul singuratic al unei buhne. Ora? Dumnezeu știe. Cert este că dormitorul amuțise de jumătate de ceas în visare. Pluteam în amorfa viziune de a mă apropia de tavan până a-i fi la o palmă distanță. Recitalul de 20 de minute încetase. Nici greieri, nici vânt nimic. Timpul parcă-și suspendase activitatea. Și deodată….
