Cotețul cu metafore – Porcul
Porcul
E dimineață rece și cu ceață
Și fumul iese gros pe coș
Iar satul, parcă-i fără viață
Pe drum, agale, trece-un moș…
O liniște lăptoasă lâncezește
Peste natura cea buimacă…
Dar, dintr-o dată, totul se trezește
Când fuge o găină porumbacă…
Încet-încet, satul se mișcă
Încep să iasă oameni pe la porți
Se uită lung pe drum de pe podișcă
Iar clopotul se trage pentru morți…
Un țipăt, ceața o despică
Toți câinii se pornesc pe hămăit
Pentru că taie porcul nea Mitică
Iar el guiță jalnic sub cuțit!
S-a dus la nea Mitică un vecin
Chemați de el ca să-l ajute
Și nu știu cum îl cheamă, nu rețin
Că n-am văzut când a intrat în curte…
Se-adună toți în față la coteț
Și fac rapid un plan de acțiune
Să prindă porcul ce-i privea semeț
Discută variantele mai bune.
Cu vorbe blânde, nea Mitică,
Și cu metodă simplă, din popor
Se adresează porcului Costică
Și-l prinde cu o sfoară de-un picior…
Atunci, Costică porcul, se opune
Cu toată forța animalică de porc
Se-agită, dă-napoi și face spume
Dar ei îl trag afară, de coadă îl întorc…
Echipa se agită, împinge, strigă, trage…
Și gâfâie scoțând din greu aburi pe gură
În grajd, prelung, vaca Joiana rage
Găini, rațe și gâște fug pe bătătură.
-Vasile, Gheorghe! strigă nea Mitică
Vecinilor, abia treziți din somn
Bă, după ce-l tăiem vă dau o țuică!
Doar mă cunoașteți, știți că sunt un domn!
-Nevastă, tu aprinde acuma focul
Și pune iute apa aia la-ncălzit,
Că uite-acuma terminăm cu porcul
Îl punem jos și trecem la pârlit!
Să nu cumva să uiți de țuica aia fiartă
Să fie pregătită, fierbinte, cu piper
Că am promis și ăștia nu mă iartă
De nu le dau ce-am zis că le ofer!
Costică, iese în sfârșit afară
E prima oară când iese din coteț
Deși legat, începe ca să sară
Se miră toți să vadă porcul săltăreț…
Fără să știe, bietul, ce-l așteaptă,
Se-ndreaptă către locul de supliciu
Acolo unde, creștinească faptă,
Costică, va sfârși prin sacrificiu.
Deodată, când i-era mai dragă viața
Și când simțea mai bine libertatea,
Când de pe sat se ridicase ceața,
Văzu un licăr de cuțit și… moartea.
Pus la pământ, gemând, porcul Costică,
Zmucindu-se, și guițând din răsputeri
Pe trupul lui masiv părul i se ridică
În minte-i vine ziua cea de ieri…
Mitică-și face cruce și apucând cuțitul
Înfige lama, scurt, în gât, până-n prăsele
Țâșnește sânge negru, se-aude gâlgâitul…
Iar viața lui, ca abur, se-nalță către stele…
Cei trei vecini, slăbesc încet strânsoarea
Dezleagă funia cu care l-au legat
Privesc la porcul care-și dă suflarea
Ștergându-și, palizi, obrazul transpirat!
-Că bun porc ai crescut, bre nea Mitică!
Îi zise gâfâind și transpirat Vasile
O scroafă am și eu, dar e mai mică,
O să o tai și eu peste vreo două zile!
-Bă, Gheorghe, tu nu zici nimica?
Că pân-acuma numa’ ai tăcut!
Sau ție-ți place să vorbești cu țuica?
Ai zis ceva sau doar mi s-a părut?
Atuncea, Gheorghe cel înalt, spătos,
Ridică-ncet privirea din pământul umed:
-Măi, nea Mitică… să-l mănânci sănătos!
Și n-am vorbit, fiindcă mă simt cam șubred…
Așa, încet-încet, cu țuica cea de prună,
Ce le intra în oase, fierbinte, cu tărie,
Și profitând că afară avură vreme bună,
Pân’ la amiază porcul era-n bucătărie!
Același ritual e peste tot în sat
Că asta-i soarta porcului: se taie!
Se umple aerul de-atâta guițat
De carne friptă și de fum de paie…
Se lasă seara peste sat încet, ceața revine,
Pomana porcului e-acum pe fiecare masă
Prilej de mare bucurie și de bine
Și un motiv în plus să mergi… acasă!
