Scriitori de azi – Cornelia Ionescu Ciurumelea – Pseudonim pentru lacrimă (4)
Cântec de privighetori
se aude din adânc de pântec de lacrimi…
din sânu-mi cioplit în lemn de viori…
din cuvintele neoblojite…imponderabile scrumuri…
dospite pe rănile nevindecate…
pe arcade de doruri sleite…pe buzele pârjolite…
Cântecul de privighetori risipeşte
angoasa revoltelor nerostite…
pâlpâie în venele
fiecărui copac îndoit de ninsori…
este un albastru regal
decantat în ale rimei sudori…
Ale rimei sudori
le duc în palmele-mi sparte…
înroşite de cioburi şi patimi…
în vertebrele smălţuite…folosite drept aripi…
Sunt gladiator
al durerilor în plânsuri sfinţite…
Îmi port lacrima scut…
În tihna dintre războaie
îmi vărs
cobaltul din oase…şiroaie…
în creuzet de cuvânt…
Cuvântul mi-e rană perpetuă…
cuvântul se dedublează…
se automutilează curgând în clepsidre perfide…
îşi crucifică trupul inventând eroicul joc…
se sacrifică tragic…
plânge nostalgic…
se zvârcoleşte cu urletetul slut
în mitologicul meu lut…
Liric…plastic…sadic…retoric şi mut…
se schimonoseşte de frică…
îmi pictează în pleoapă plânsul nevrotic…
îmi înscenează o moarte sublimă…
apoteotic…
Apoteotic…toamna învinge…
migrează prin labirint de cromatice oase…
mă devorează cu lăcomie…
cu hipnotică vină…
cu nevrotică ură…
cu suavă minciună…
mă îngroapă sub cameleonice frunze.
Iubite…te strig din temniţa rădăcinii
cu lacrimi sferice…
cu pupilele-n sânge…
Calcinatul anotimp mă învinge…
îmbrac mirosul ploii sălbatice…
urc eşafodul unei toamne gigantice…
Urc eşafodul unei toamne gigantice
legată la ochi cu păsări de cositor…
cu rumeguşuri de frunză…
Stol după stol iau cu mine…sub pleoapa mioapă…
fântâni părăsite surpate în ochi…caverne de apă…
Decapitată de vis…
desculţă în arsura de iarbă…
tatuată cu zbor…definitiv… implacabil…erotic…
peste aripa stearpă…
cu lacrimă oarbă…
A cuvintelor spovedanie
ţâşneşte din durerea mea subterană…
din nevindecata…neînstelata mea rană…
Neînstelata mea rană…
albă pasăre necălătoare…necântătoare…
poartă în guşă cu infinită candoare…
o lacrimă…adâncă…cât o fântână de spaimă…
Când tu mă atingi cu şoaptele tale
frigul mă clatină…mă despoaie…
trupul meu îşi leapădă…euforic…pielea în ploaie…
devine orgă incoloră de vânt…
îşi aruncă minereul topit în cuvinte…
Topite-n furnale carnare…cuvintele
trăiesc la nesfâşit acelaşi metafizic coşmar…
învaţă al sângelui tău abecedar…
Al sângelui abecedar
inventează
litere autiste…semne albite de sare…
iscoade abstracte prin al cărnii namol…
descifrează
simetrii viscerale
cuibărite în sufletul gol…
Eu…cu lacrimi abrupte…
închisă în cercuri concentrice de durere…
cum dansez…
mă privesc cu ochi orb…
în oglinzi surdo-mute…
Mă privesc în oglinzi surdo-mute…
Mă văd purtând pe umăr
o umbră prelungă…de stol…
metafora albelor păsări înghiţite de flăcări…la pol.
Îmi văd cuvinte…crisalide cu urlet de monstru…
cum plutesc prin sângele-mi treaz…
prin talaz de nămol…
Văd în ochii tăi catedralele ninse
arzând…cu turnuri semeţe în tragic pârjol…
Mă văd dansând pe a toamnei banchiză…
singură….în dantele de frică…
în viscolită derivă…
În timpanele mele ţiuie timpul a gol.
În timpane ţiuie timpul a gol…
Iubesc…legată de stâncă…
fără să respir…
fără să zbor…
Într-o minunată cădere…ca-ntr-o frescă etruscă…
umbra mea capătă altă dimensiune…
bizară…inexpresivă… bolnavă de neputinţă…
cu zboruri din umăr smulse…cu aripa ciopârţită…
Cu sânge îmi plâng orbitele neiubite…
cu lacrimă şiroind a cuvinte…
Cu lacrimă şiroind a cuvinte…
cu palma crestată de aşteptare fierbinte…
îţi scriu o scrisoare
pe reci fâşii de ninsoare…
urlând de dor…
cu dâră adăncă de sete în carne…
cu arcade…până la moarte…foşnind de iertare.
trăind suplicii imaginare…
Trupul meu poartă urmă de bici…
are frisoane…cicatrici de albastru…adânci…
Scriindu-mă cu ochiul rotund…piatră de prund…
despărţindu-mă în silabă….
inima…mi-o învaţ cum să bată…
să alunece… sanie albă…prin agonii de zapadă…
Prin agonii de înaltă zăpadă…
molecula-mi voievodală…
suprem echilibru
de argile dulci…senzuale
şi lacrimi contorsionate hipnotic…
trăieşte a cuvintelor transă…
Sedus…
sângele meu
cântă la harpă…
Sângele cântă la harpă
cu degete pale…
imateriale…
atemporale…
hipnotizat ireversibil…
în transă…
năruit într-o clepsidră confuză…
agonizând în nevrotice tranşee de frunză…
coborât în jilave ocne de sare…
ciopârţit de argilele canibale…
cu molecula strivită…decapitată…
cu înfinită
durere abstractă…
Cu durere abstractă…
încă o toamnă…arogantă…sublimă…
îmi striveşte sub talpă memoria de femeie…
Înfloresc în surdină
dintr-o lacrimă acrobată
care mă ţine în viaţă…
iubesc…sunt femeie…am trup de pământ
şi sânge astral…
am coastă divină…îmbobocită din vină.
Din crevasa ochilor mei răsare soarele verii…
din cenuşa mea
înfloresc salcâmii…portocalii…curmalii…
Oasele mele…gravate cu păsări…învaţă caligrafia durerii…
Gravate cu păsări…învăţând caligrafia durerii…
înfierate cu cicatrice de aripi inexpresive…
oasele-mi poartă senzuale cătuşe…
bătute din metalul trupului…
din fierul făpturii…
din argile primordiale…
Scrise cu sânge…pergamente astrale…
sunt un stol muribund…în exod…
survolând hărţile plânsului
cu lacrimă fără vlagă…insomniacă…nomadă…
Îndrăgostite…trezite din letargie…
oasele mele-s albite
de o tânără şi carnivoră zăpadă…
O tânără şi carnivoră zăpadă…
rece…viscerală…vibrantă…
îmi tâlhăreşte trupul de secunde…de ore…de timp…
Cu tălpi
prin vise albite…
cu braţele primitive…
cu buze încinse…impure…
cu condei de argint…
îţi scriu un poem…iubite…cu lacrimă spintecată…
cu metafora dezlegată…cu silaba întreagă…
Un sânge fierbinte ţâşneşte
din osul fiecărui cuvânt…
Cuvântul este statornică rană
în lutu-mi jilav…
în oase pribege…albite de iarnă…
pe palidul sân
îngropat…senzual…în cămăşi de salcâm…
Lacrima de cuvânt întreagă se varsă
peste viscerala…siberiana…
vibranta-mi visare…
Plânsul lui îşi lasă răcoarea
peste trupul plin de arsuri
până când pe epiderma mea muribundă
vor începe să apară nervuri…
