Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – 70 o biodiversitate în gri (1)

strigările

a se reține: o primă strigare se făcuse de cu seară
de mai marii satului, la foc de tabără falnic
și în prezența părinților mei, ion și maria

e prea multă ceață, se strigară
și, apoi, se repetară:
să vină adierea vântului! să vină/ să vină…

astfel, susținut de foc, de pământ și de ape
înconjurat de vietăți cunoscute și necunoscute încă
venite cu rost sau în așteptarea rostului
nicolai t ridică pleoapele și surprins
împrumută de la mine/ de la tine/ de la alții și de la altele
elementele definitorii sistemului spiritual al făpturii
dintre care nu lipsește figura de om bun
și datul din aripi/ înotul în ape subterane
și-așteaptă căile creionate/ căile strigate
de pe tărâmul celălalt, acum la ivire de zori

și astfel cuprins de starea ivită
în mijlocul grădinii moștenite
nicolai t prinde curaj și
întru inițierea lanțului trofic
deschide diverse porți ale trăirii
și provoacă aerări în vechi peisaje
peste alei, peste plante și în privirea sa, mai ales
nu știe când porțile, batante fiind
sunt închise și când sunt deschise
în funcție de ce?/ în funcție de cine?
se va întreba continuu
acestea nefiind porți de capăt
cu deschidere și închidere predestinată
ci doar, de fiecare dată, câte una
din cele o mie și una de porți
pe post de evantai, care
să-mprăștie ceața-s predestinate
*
aceasta a fost una dintre primele strigări
pentru nicolai t

la masa lui de scris, încărunțit, socotește
cam câte strigări i-au fost hărăzite
până la acest semn din ceață ivit, 70

I. diminețile

alături de poeta violeta pintea
pe care o cunosc dintr-o revistă literară
și cu permisiunea domniilor voastre
stimați cititori
rostesc poemul-salut:
să trăiți!

nimb

el avea
doar o mână ridicată în fața ochilor
cu care, de fapt, susținea
căderea lină a privirii
din înaltul cerului
în afund de fântână

cu cealaltă mână
își ferea cămașa de crepuscul
cu toate că, precum sfântul înger
umbră nu avea
să i se-agațe de poale

el, nicolai t, singur era
într-un nimb de lumină
rostogolit pe drumul satului
de la casa părinților
la casa bunicilor
și mai departe
pe drum de poveste

no limit

o furnică a găsit un stâlp
(dintre cele de linie telefonică veche
înfipt la un capăt de sat)
și îl urcă cu râvnă

la un moment dat stâlpul se termină
dar furnica urcă în continuare
pentru că
mai are timp la dispoziție

de dimineață

deschid poarta dimineții
și-mi caut o formă de-a fi

e prea devreme, mi se spune
auzi cum toate ființele
cum toate lucrurile
dar mai ales
cum toate spiritele
se întind
de le trosnesc oasele

ai răbdare, știi bine că
aceste trosnete și ușoarele pocniri
precum clinchetele de clopoței
la vestirea nașterii Domnului
prind mai târziu forme pentru tine
din care să alegi

peisaj crud

ici-colo, prin livadă
grămezi de crenguțe tăiate
uscate sau încă verzi
(ce rău ar fi făcut rodului)
adunate și-aprinse
de-o mână grijulie
scot un fum de primăvară –
un fum subțire
care se pierde ușor
într-o liniște aparentă
ce prevestește timp frumos

jocul

de la un capăt la altul al grădinii
pe alei închipuite de alte generații
aleargă copilul cu cercul
cerc înnegrit de apă și de vânt
cerc înroșit de foc

șterpelit de la ochiul plitei
din casa părintească
ca fiind acum, în joacă, soarele lui

lotizare

între două haturi
câmpia era prinsă-ntre paranteze

soarele ne-arată o câmpie clară
zâmbitor-supusă agricultorului

noaptea vine poetul cu ceata lui de îngeri
și până în zori deschide parantezele
ca roua să picure liber
și respirația
a tot și a toate
neîngrădită să fie

căderi

în fața porții
ziua se clatină ca o umbră
și prin concavități de undă
se prelinge în lac

un nor mă ține de subțiori
și mă trece pe celălalt mal
fără să știu că mă ferea, de fapt
de aer și de apă
vijelioase-n vâltoarea
ce-avea să fie peste noapte

cu popas sau fără
(din ciclul zilnic)

iazul copilăriei, acum
la ceas de seară
devine sticlă lucie/ casantă –

un ecran orizontal
pe care nu mi-e greu
să mă teleportez
și să lunec
de la un mal la altul
de la un capăt la altul
(din amonte în aval, se-nțelege)
cu ochii întredeschiși
între două porți
prevăzute cu plasă sau nu
după dispoziția mea
la acea oră din zi sau
din noapte

pasăre neștiută

rănit sunt de àcele dimineții
de friguroasele ace ale fricii…

peste trupul meu se prăvale
un bulgăre negru de nor

pe care zorii, buluc
se căznesc să-l topească
(deși, Doamne,-s din același aluat!)

e frig în jur, constat
neisprăvită-i înscenarea

și eu sorbit
în cântul de jale mă simt
al unei păsări neștiute

cenușa focului pe unde

la ceas de seară
privindu-ne-n oglinda lacului
îmi spune nicolai t:
m-ai (re)născut din cenușa adunată
din cele patru zări ale acestui iaz/
cu plasă deasă m-ai adunat din unda lui
m-ai strâns la piept și
m-ai modelat primitiv între palme
la soare/ pe mal/ la zbicit m-ai pus
și pentru menținerea maleabilității
în fiecare dimineață m-ai stropit cu rouă/
rouă strânsă din grădina ta
până a răsărit ființa în mine
îngere!

cum de nu mă văd?

nicolai t alergă pe coama dimineții
și pe chip
nu i se citește nimic

…asta
datorită rutinei
își zice sieși…

își dezleagă șireturile
își scoate pantofii sport
și-i așază cu grijă pe malul râului

își continuă, apoi, alergarea desculț
pe aceeași coamă a dimineții
până când pe chip i-apare lumina
în rânduri din ce în ce mai clare
citețe

din ritual

de nu aș fi atins cu piciorul desculț
troscotul aspru, răcoros al aleii
dimineața nu mi-ar fi răspuns la binețe

ar fi trecut pe lângă mine
și mi-ar fi lăsat singurătatea
în nesemnificație –
un fir de iarbă alungit după lumină
anormal de alungit
și neverde

etapele

de când mi s-a luat
vadul de trecere al râului
(chiar de, cuvios, îmi descălțam pantofii
îmi scoteam șosetele
și-mi suflecam pantalonii)…

de când mi s-a luat
mersul prin praful/ prin noroiul uliței, după caz
(chiar de, cuvios, îmi descălțam pantofii
îmi scoteam șosetele
și-mi suflecam pantalonii)…

de când mi s-au luat poarta și pragul casei părintești
cuvios mă închin, Doamne

și nu știu la ce/ și nu știu de ce
semnul crucii îl fac

omul domestic

printre inșii de pe stradă
uneori uit că omul acesta simplu
poartă umbra numită nicolai t

este îmbrăcat cu ea
și nu știu acest lucru sau poate
câteodată, nu vreau să-l știu

o umbră descrisă pe iarbă
pe arbori, pe păsări
și-arareori pe pământ este

această evidență
dată de nume

mersul

mulțumesc bunului Dumnezeu
că pe un câmp, pe o alee nesfârșită
la est de vest
mi-a oferit un loc
prin care să mă descriu:
să-mi pun zdrențele la uscat
să-mi așez osemintele cap la cap
și din umbra lăsată de ele
de pasăre/ de pește/ de animal de companie
să-mi pândesc
mersul de-a bușilea

spații

din primăvară până-n iarnă
ziua-i tăiată în trei:
dimineață, amiază și amurg

de frunza aspră a grâului
(până la jumătatea verii)

și-apoi (până-n iarnă)
de frunza zimțată a porumbului

precum ața de in sau cânepă taie mămăliga
răsturnată la prânz pe fundul de lemn
sub polată, la umbră

pentru mamă, tată și fiu

înțărcare

târziu, sub clarul lunii
se face verde albul de zăpadă
când mieii vin la ușa bisericii
și predică dulce-amar
lăsatul de sec la brânză

preotul nu-i aude, nu-i vede
și nici preoteasa
n-are de gând să o facă

doar oaia – mama sfântă
de-acolo, din fața altarului
într-o cuvioasă supraveghere
cădelnițează arar
clopoțeii ghioceilor

desprindere

între genunchii mei
se-aprinde lumina
spune tânăra fată
și se rușinează
în fața pomului
ce întâmplător
îi oferea umbra

și-o dezmierda

după cum se vede

în ochiul meu drept
doarme pisica ta –
iederă pe suflet

în ochiul tău stâng
este patul, desfăcut încă
în care a dormit, până deunăzi
pisica mea –
iederă-nroșită de bruma timpurie

acest schimb de pisici
creează între noi
după cum se vede
o atmosferă răcoroasă

absorbție

așa cum la un moment dat
îi arătam lui nicolai t soarele
ca pe o minge de cârpă aruncată pe cer
cu bună-știință, în vâlvătaia
zilei toride de iulie

întru domolire trupul tânăr
îi vorbea și mingii
când aceasta se afla la mine
dar și când încerca să fie la nicolai t
cum că, neapărat, trebuie să ne îmbie
la scăldat în iazul

absorbit între timp
de nisipurile fine ale copilăriei

darămite

dimineața aceasta
și numai aceasta, trebuie să știi
mușcă hulpav din visul tău

ți-l lasă fără o aripă
(nichita ar fi adăugat: și
fără un picior)
ca tu încă să mai bezmeticești
printre trestiile lacului
fără să ai puterea să deschizi ochii

darămite să te ridici din pat

soldatul

soldatul și-a aruncat armura în iarbă
gest pacifist, se zice, iar tânăra educatoare
a folosit-o în scopuri de binefacere
pentru jocurile copiilor de la grădinița ei
din mediul rural

pentru această faptă
soldatul nu a mai fost înaintat în grad –
nici fruntaș n-a fost și nici caporal –
drept pentru care a devenit poet

…din câte-mi amintesc
și căluțul meu din lemn avea pe crupă
o bucată din această armură
și tare mândru am mai fost!…

pregătiri

la un moment dat al zilei
își rezervase pentru
confortul vizual
o pasăre și-un ochi de apă

un timp
pasărea se oglindea în ochi
pentru că (în același timp)
ochiul nu putea să zboare
odată cu ea

e momentul, își zice poetul
ca pasărea să facă două-trei ouă
și să le clocească în cuibul luminos
din ochiul de apă
fără spațiu vital

în foișorul de verde, vechi
– neuitat peste timp –
pe tulpina alungită a mușcatei
urcă pisoiul tigrat

întomnată este susținerea mușcatei

și inconștientă urcarea

(ne)vinovăție asumată

de multe ori, copil fiind, am ales
drept start pentru zbor praștia
acea apropiere intimă dintre
lemn și elan
bună pentru lansarea unei pietre
luată la întâmplare de pe drum
– dar nu oricare drum, mi se șoptește –
pentru a curma un alt zbor

prieten bun

salut dimineața
ca pe un nou prieten
cu prudența unui
nou răsărit printre gene

fără să știu că
dimineața aceasta
mi-a oprit un timp
din apele nopții
ce se revarsă în zori
spre ziua cea mare
puțin câte puțin
în ulcică de lut ars

din care acum
mi-l toarnă în pumni
odată cu apa pe care
mi-o arunc pe față
spre înviorare
și intrarea în ziua-lumină