Scriitori de azi – Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (1)

Letopisețul după Messalina

Cadavrele noastre din debara

Șefu` a crezut că-i nimerit să-mi zică „Messalina” încă de pe vremea când, în gropile din asfaltul nostru sfânt de Mărunţeşti, au început să răsară primele panseluțe. Întâi au fost nişte gropiţe mici/ ca de şoareci şi furnici, cum versifică Mamuşca Măgălie, reprezentantă de vază a noului val poetic miceuean (comuna noastră face parte din regat) şi bine ancorată în banal, autentic şi cotidian; pe urmă, gropiţele din obrajii tinereşti ai străzilor au devenit ditamai gropile, în care s-au pornit năvalnic să crească respectivele panseluţe: să crească, să se înmulțească şi să înflorească (nu neapărat în această ordine), spre bucuria şoferilor, siliţi, din milă ecologică, să le ocolească. Spun unii că la vreme de noapte panseluţele devin fosforescente, astfel că nimeni nu riscă să le facă una cu asfaltul şi să-şi strice bunătate (sau „bunăciune”? – că pe mine aşa mă alintă Consiliul Local şi, mai ales, Șeful) da, bunătate – că nu-i om – bunătate de maşină. Bine, nici femeia nu-i om, cum ştim și din bancul acela cu beţivi, pe care-l tot spune Mitea Kalaşnicov arătându-şi cei doi dinţi din faţă, ultimii care i-au mai rămas după atâta efort literar cât a depus el în barurile din regatul nost` iubit. Cică: „nevasta mea e un înger”, a oftat unul, beat cleşte, dând a zecea vodcă pe gât; „nici a mea nu-i om”, a oftat celălalt, cu mai puţine vodci la bord. „De la a zecea vodcă în sus se dezleagă imaginaţia, verva şi vorba”, completează Mitea, aprobat pozitiv de toţi consumatorii lirici de la „Mobilă şi durere”. Ştiu precis ce se întâmplă acolo, în barul acela care aparţinea, pe vremuri, Societăţii Celor Care Scriu Continuu (SCCSC), deoarece am terminat Facultatea în sediul Societății, la subsol, unde funcţionau şi Criminalistica, şi Jurnalismul, şi Biologia (eu mi-am luat licenţa în Ştiinţele Comunicării, aşa că a fost uşor să mă angajez apoi la primărie, pe un post vacant de secretară; de ce m-am angajat, e poveste lungă, v-o spun cu altă ocazie).
Cum ziceam, panseluţele-nfloreau, iar pe mine şeful mă alinta tot Messalina, deşi, după ce-am verificat numele într-o enciclopedie electronică (alta n-am şi nici nu-mi trebuie), am ajuns la concluzia că bietul om nu prea posedă „propietatea termenilor”, cum zice Mitea Kalaşnicov, când citeşte vreun alt nou volum semnat de Mamuşca (bravo, a publicat până acum 70 de volume – cifră rotundă, corespunzând cu vârsta ei şi intenţionând s-o depăşească în proporţie geometrică). L-am întrebat pe Moni, fost barman la „Mobilă şi durere” şi ajuns, prin şomaj, intelectual de Mărunţeşti, cum se aplică în viaţa reală „propietatea termenilor” şi el, băiat bun, şcolit (a terminat patru universităţi online şi-şi dă acum masteratul în Litere la a cincea), mi-a explicat, cu răbdare, că este vorba despre o tendinţă primitivă a omului de a se detaşa de cuvinte, care s-au golit de sens şi una spun, alta înseamnă; în aceste condiţii, mai oneste sunt onomatopeele (aici m-a băgat în ceaţă, recunosc!), strigătele, suspinele, hohotele etc., plus limbajul trupului („ce mişto!”, am reflectat, scoasă din ceaţă şi superîncântată) care desemnează cu exactitate „starea de fapt”, plus realitatea poetică, adică transfigurată, emanată din rărunchi şi publicată în volume ca „Tăcerea din sunetul cuvântului scris”, semnat de Minea Morcovici. „Minea Morcovici e un zeu!” am exclamat, spre nemulţumirea lui Moni, care admiră, dar numai până la un punct, celebrităţile locale. Şi, fiindcă l-am enervat cu atitudinea prea admirativă, Moni mi-a ţinut ditamai discursul, din care limpede n-a fost decât faptul că toţi poeţii contemporani sunt datori vânduţi lui Macedonski – singurul care merită numele de zeu, nu stârpitura „ta” („fii sobru, Moni, nu-i a mea, e a întregului regat!”) cu „bărbuţă rară şi faţă de ceară”. Macedonski a vrut să transpună muzical, simbolic, autentic etc. realitatea sonoră, el a fost şi a avut cu el Forţa, ceilalţi sunt nişte clone, ca-n „Războiul stelelor”. „Ştii tu, Messalino („lua-te-ar dracu`”, i-am zis în gând), celebrele versuri Un an, -dînd d-ani, leag-an d-an, – d-ani vani? Aici găsim, numai şi numai aici, in nuce, marea poezie postmodernistă”. Discursul a continuat, dar eu n-am mai fost atentă, fiindcă Moni are, ca tot omul deştept, momente când e prost de dă în gropi şi e bine să fugi de el în astfel de momente.
N-o fi având el, Şefu`, „propietatea termenilor”, dar ştie întotdeauna ce vrea şi ce vrea el trebuie să vrem cu toţii. I-a trecut prin minte că eu, cu talentul meu nativ şi cu acele minunate competenţe dobândite în anii de studii superioare, aş putea deveni „cronicarul Mărunţeştilor”, lăsând posterităţii un Letopiseţ modern, frumos scris, din care urmaşii urmaşilor noştri să afle ce vremi şi ce oameni au strălucit pe plaiul sfânt al marginii de regat. „Letopiseţul după Messalina” – mi-a trecut prin minte, dar nu i-am spus şi lui prostia asta, ca nu cumva să-i placă şi să mă oblige s-o folosesc drept titlu.
Trei zile m-am rugat de el să mă ierte şi să nu mă mai pedepsească. „Eu sunt o biată femeie, Şefu`, abia am terminat facultatea aia, ca să nu mai lucrez în baruri și la Confecţia lui Manolo, pe doi lei şi mai nimic, nici nu mi-am venit bine în fire, văd şi-acum numai tigheluri şi broderii şi nici măcar aburul de la maşinile de călcat nu mi l-am scos din plămâni, cum credeţi c-am să găsesc respiraţia largă sau amplă cerută de aşa o cronică importantă?”. N-am avut câştig de cauză fiindcă, la nervii pe care i-am zgândărit Şefului, rugămintea dintâi a devenit ordinul de pe urmă: mi s-a ordonat să compun „Cronica Mărunţeştilor”, că, de nu, zbor fără aripi pe postul Găinăresei (rămas vacant, după ce femeia s-a pensionat, şi-a luat coteţele din curtea Primăriei şi s-a mutat cu tot cu ele pe undeva, prin suburbiile Miceului). Dându-şi seama că sunt speriată (chiar eram!), Şeful a îndulcit tonul: „Măi, fato, dacă unul ca Marean Paranghelie a publicat „Almanahele din viaţa mea”, 1000 de pagini, cu ilustraţii color şi prefaţă de Theo Paremiologu, tu, cu talentul tău nativ, n-ai să te poţi inspira din trecut și din realitatea imediată a zilelor noastre, ca să redactezi o carte care să stea în picioare, ceea ce nu se întâmplă decât de la 500 de pagini în sus? Nu cred că nu poţi, zi că ţi-e lene să-ţi pui neuronul la contribuţie! Dar am eu ac de cojocul neuronului tău, numai să îndrăzneşti să nu scrii! Te controlez: un capitol lunar, că şi salariul îl iei tot lunar… dacă-ţi vezi de treabă şi faci ce zic eu!”.
Mi-a fost greu, iubite cetitorule (na! – că deja am căpătat deprinderi de cărturar trudind la ăl Letopiseţ), mi-a fost greu, dar nu imposibil, să urmez ordinele şi indicaţiile Şefului. În definitiv, noi și-ai noștri (mărunțeni, miceueni și alte etnii) toată viaţa am urmat ordine şi indicaţii preţioase – şi în Epoca Auriferă (sau Auriformă – vocabula lui Ioan Caplat, poliţaiul din Mărunţeşti), ca şoim al patriei şi pionieră, şi în Epoca seceristă (s-a păstrat secera fără ciocan, că ciocanul l-au aruncat revoluţionarii/reformiştii hăăt! în curtea ţarului Mutin); mai ales în epoca noastră, când se culcă la pământ (se seceră) tot ce-a îndrăznit să rămână vertical în calea capitalismului triumfător, musai să asculţi de indicaţii şi de ordine, ca să nu mori de foame cu zile. Cine ţi le dă? Partidul la care ai aderat (dacă ai fost isteţ), ONG-ul la care cotizezi, patronul care te angajează (dacă vrea), soţul (dacă-l ai) şi preotul din parohie (aici lucrurile sunt mai complicate, fiind la mijloc şi voinţa lui Dumnezeu, care-ţi este transmisă, pe cale orală, la toate liturghiile).
Nu-i chiar atât de greu, mi-am zis cu resemnare. În definitiv, Şefu` mi-a dat ordin să scriu, nu mi-a pus sapa în mână şi nu m-a trimis de veghe în lanul de secară… sau de porumb, la prăşit zi de vară până-n seară. Stau frumos pe scăunel, cu cafeluţa aproape, deschid laptopul şi… zi-le, măi, hăi, hăi! Înşir vorbe după vorbe, până se sudează ele, cu timpul, într-un volum. Cât de greu poate fi să aduni 500 de pagini cu personalitățile și cu realizările din Mărunţeşti? Am s-o iau „pas cu pas/ cum face-un sas” (aşa scrie Mamuşca în recenta ei plachetă de versuri) şi imposibil să nu văd luminiţa de la capătul tunelului şi pe moş Cucuvaie îngrijind-o brucanian, dar duios: e limanul unde toate-şi află rezolvarea, inclusiv „Letopiseţul din Mărunţeşti”.
Sunt tăcută din fire, aşa că nu va fi greu să-mi ascund noua preocupare; că voi deveni scriitoare de cronici/letopiseţe nu trebuie să ştie decât cei puţini şi aleşi (în primul rând, Şeful); Maria cred că e mai bine să nu afle niciodată cu ce prostii îmi pierd timpul. Într-un fel, sunt norocoasă că am pe cineva devotat alături, un acoperiş deasupra capului şi, evident, un suport moral atunci când viaţa intră cu tractorul în tarlaua mea. Mă mustră puţin conştiinţa că voi scrie pe ascuns, dar nici să fac cenaclu la domiciliu nu cred că-i bine. Maria s-ar implica – trup şi suflet, aşa cum face şi când trebuie, şi când nu trebuie. Este îngrijitoare (detestă sintagma „femeie de serviciu”), la farmacia din Mărunţeşti şi în această calitate consideră că e de datoria ei să continue acasă ceea ce vede că fac farmaciştii la slujbă: prepară și ea poţiuni, prafuri, alifii etc., dar nu din chimicale aduse la cutie tocmai din Miceu, ci din plante, ierburi, substanţe selectate, uscate, pisate, cunoscute doar de ea. Oricâtă neîncredere aş avea în leacurile băbeşti, se cuvine să recunosc, cu toată sinceritatea, că Maria se descurcă mai bine decât farmaciştii şi medicii, în sensul că tratamentele ei n-au omorât pe nimeni până acum.
Mărunţeşti este localitatea în care am stat cel mai mult, fiindcă noi două ne-am tot mutat cuibul, la luna/ la săptămâna, ca-n Pluguşorul de An Nou, din orășel de munte în alt orășel de munte, luând-o de fiecare dată de la început: casă, şcoală (pentru mine), slujbă (pentru Maria). E al şaselea an de „sejur” mărunţean, timp în care eu, personal, am mai făcut totuşi şi naveta la Miceu, ca studentă, confecționeră şi barmaniţă (asta în timpul liber); Maria n-a mai vrut să vină cu mine, mi-a ţinut la un moment dat un mic discurs despre independenţă şi necesitatea zborului de una singură, aşa că a trebuit să mă descurc, pentru prima oară în viaţa mea, fără ajutor. La început n-am înţeles ce farmece ascunse o fi având comuna cu câteva mii de locuitori şi cu primar beţiv şi afemeiat, ros şi de ambiţii de scriitor (poet!), pe deasupra. Nici acum nu înţeleg prea bine, dar m-am obişnuit cu ideea că aici vom rămâne până hăăăt! la capătul capătului. Nici nu-i prea rău: avem servicii amândouă, o căsuţă la marginea pădurii (să nu te miri, iubite cetitorule, ai să te convingi că mie îmi place viaţa ca-n basmele cu tâmpiţi) şi nu ne interesează politica, ceea ce înseamnă că nu avem nici prieteni, nici duşmani: doar cunoştinţe, şefi şi colegi de serviciu, dar de ei putem face abstracţie când am terminat orele de program.
Ar fi fost bine dacă lucrurile rămâneau aşa. Din păcate, Şeful a ajuns la concluzia că sunt fată bună („bunăciune”, lua-l-ar moartea!) şi talentată. Cum, pentru el, talentul nu cere şi isteţime, să zicem că mă consideră o proastă naivă, gata să execute orice ordin cretin. În bună parte, are dreptate: voi scrie acel letopiseţ, cu seninătatea cu care am acceptat şi porecla nemeritată. Eu nu sunt vreo messalină, cum crede obsedatul, ci o fată mare, numai bună de măritat în cinste şi onor, dacă mi-ar trece prin minte să fac un asemenea pas. Dar El, primarul, de!, şeful şi zeul nostru, are idei, ţeluri şi viziuni: se crede în Roma antică, înainte de creştinarea ei, pe vremea când până şi împărătesele erau ţaţe de bordel, ca să nu mai vorbim de muieretul de rând, cu gândul doar la sex, bani şi mâncare.
Cât de greu poate să fie să scrii un Letopiseț? Desigur, n-am să procedez ca Manea Carcalet, care scoate în continuare cinci monografii, patru almanahe și două letopisețe pe lună, toate copiate cuvânt cu cuvânt din lucrări mai vechi, descoperite în arhivele fostei securități și la care el, ca fost agent și apoi revoluționar cu certificat și bonificație, are acces. N-am cum proceda ca el fiindcă îmi lipsește tupeul, îmi lipsește susținerea oamenilor de cultură locali (aserviți lui Carcalet din motive de sectă) și n-am nici obraz gros, să rezist dacă s-ar găsi, din greșeală, vreun vigilent care să constate că ceea ce-am scris nu-mi aparține.
Fiindcă îmi cunosc limitele, voi lucra corect. Deja mi-am făcut un plan, așa, în mare: pentru partea „științifică” voi folosi lucrări deja publicate, având grijă să notez sursele: numele autorului, titlul lucrării, anul apariției, pagina. Mai greu va fi când voi folosi dările de seamă (este o debara în primărie plină cu hârțoage) de pe la ședințele din ultima sută de ani. Am răsfoit câteva pagini aduse de nu știu cine în biroul Șefului și am găsit acolo atâtea realizări, că e de mirare cum de n-am ajuns capitala Regatelor Unite. Ei, când voi prelucra acele mărețe informații, încă nu știu exact cum va trebui să procedez: să-i trec pe cei de sub „drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal” la autori e greu, fiindcă s-au semnat indescifrabil, ca și aceia care au transmis, din tată-n fiu, aceleași dări de seamă, doar cu anul și numele fruntașilor schimbate. Am să-l întreb pe Moni, după ce-i vor trece nervii provocați de obtuzitatea mea în fața marii poezii a lumii. În definitiv, pot să-i spun că voi scrie un letopiseț din obligație și fără să mă dau mare, căci sarcinile de serviciu presupun supunere, lipsă de subiectivitate și zero lirism. Că doar nu-s Mamușca, să versific istoria patriei.
Nu-i de mirare că, după atâtea și atâtea gânduri, toate învolburate în mentalul și fizicul meu înghesuit în biroul mic de lângă fereastră (la primăria din Mărunțești nu s-a găsit spațiu separat pentru secretară, în primul rând, pentru că n-a fost considerat util și necesar), am căpătat o durere de cap crâncenă. Nu mi-a trecut nici cu antinevralgicul din cutia de prim-ajutor, nici cu cafeaua de la filtrul Şefului (ca să nu se prindă că am dat iama în ibric, am completat cu apă, fiindcă șeful nu glumește când te atingi de ceea ce este numai al lui). M-am învârtit prin încăpere ca un leu în cușcă (îmi place comparația, deși recunosc faptul că nu-i a mea, cine știe de pe unde-am pescuit-o, probabil din vreo lectură obligatorie, de pe vremea când purtam coadă spic de grâu, prinsă-n fluturași de plastic roz cu sclipici). Am făcut ordine în hârtii. N-am răspuns la telefon. Am deschis fereastra. Am închis-o (venea miros de la locul unde-au stat fostele cotețe ale Găinăresei, că baba și-a luat averea, dar găinațul l-a lăsat moștenire celui mai gospodar om al comunei). Am vrut să pun apă la flori, dar cele două mușcate s-au obișnuit cu zațul de cafea și cu ce mai rămâne prin pahare, după ce pleacă membrii Consiliului local de la ședințele cu bere, mici și manele; nu stric eu noile obiceiuri ale florilor, mai ales că apa nu face bine unor organisme dependente de alcool, cafea și tutun (toți consilierii fumează de rup și în biroul primarului miroase ca în crâșma „La geamuri late” de peste pod, cum treci apa Râmului).
Când s-a întors șeful de pe unde umblase, cu treburi de-ale primăriei și cu chef de vorbă (așa face când bea în deplasare, fără măsura lui obișnuită care constă în trei peturi de Ciucaș și două pahare de gin tonic cu lămâie), îmi mai revenisem, nu mă mai durea capul, dar mi-era greață, așa că am cerut cheile de la arhivă (mă rog, de la debara), să caut materiale pentru primul capitol din Letopiseț. Am scăpat de pupătura băloasă și de felicitările cleioase ale edilului numai printr-un noroc chior: Manea Carcalet a dat buzna în birou și m-am bucurat pentru prima oară în viața mea că-l văd.
Le-am lăsat pe cele două personalități ale Mărunțeștilor să bea și să se certe (nu neapărat în această ordine, fiindcă cei doi mari și importanți bărbați ai regatului și ai comunei sunt imprevizibili și nu știi niciodată cu ce încep și cum termină ce-au început). Am luat cheia din cui (acolo stă, sub tricolorul cu stemă deasupra lui și în spatele fotoliului de primar) și m-am ferit de ciupitura șefului, nu prea îndemânatic după ce depășește limita de alcool permisă; a mârâit el ceva când degetele i s-au izbit de furnirul biroului, în loc să se afunde în carne moale sub mătase, dar prezența lui Carcalet l-a împiedicat să-și dea în vileag frustrarea.
Când am intrat în debara (mă rog, în arhivă!), am avut impresia că mă pândește un pericol, că e ceva urât și murdar înăuntru. Mirosul a fost primul care m-a pus în stare de alertă, deși văzul îmi transmitea informații liniștitoare: încăpere de dimensiuni reduse, cu rafturi din scândură negeluită și cu mormane de dosare vrăfuite peste tot. Ochii de carne mint aproape întotdeauna. Nu te poți baza pe ei, ne-o spune și părintele Cornel, la predicile duminicale, ori de câte ori i se ivește prilejul (și dacă prilejul nu se ivește singur, îl caută el cu lumânarea). Și Iisus a spus că nu-l cunoaște pe Ioan (sau invers, nu mai știu, că nu reușesc să fiu tot timpul atentă în timpul predicilor, mă mai gândesc și la mine). Această mărturisire a necunoașterii nu se referea, de fapt, la persoana fizică a fiecăruia dintre ei, fiindcă ei, ca persoană fizică, se cunoșteau, erau un fel de veri, iar Sfânta Maria și Elisabeta se vizitaseră și făcuseră schimb de informații despre bebeluși. Deci ochii de carne mințeau. Când s-au întâlnit la apa Iordanului și apoi în mai multe ocazii biblice, cei doi nu se cunoșteau cu adevărat ca persoane divine, adică știau în momentul acela doar din auzite de mitul christic și de ceea ce urma să vie, prin voia Tatălui ceresc.
În sfârșit, ochii mei de carne, mincinoși, îmi spuneau că totul e OK, dar instinctul, mai deștept decât mine, îi contrazicea. În arhivă (debara!) nimic nu era în regulă, nici măcar bradul de Crăciun (primăria a cumpărat acum câțiva ani o panaramă de la Kaufland, fiindcă nu-și permite să arunce anual banii pe niște brazi naturali) învelit în plastic și legat cu sfoară atât de artistic, încât ziceai că e un om ascuns acolo. De fapt, om era, m-am lămurit folosind alt simț care nu minte, pipăitul. Plus că bradul de la Kaufland zăcea înghesuit sub un raft, ceea ce însemna că s-a ocupat cineva de el și l-a înlocuit cu cadavrul legat în plastic.
Te întrebi, iubite cetitorule, cum am procedat după ce-am ajuns la concluzia că am descoperit un cadavru în debara? Nu te mai întreba. Mai întâi citește, rogu-te, acest bocet, și abia pe urmă am să-ți spun cine era cadavrul nostru din debara și ce căuta el acolo.

Bocet

că m-au luat toate apele, toate plânsorile, toate păsările în cioc
și norii în marginea lor zimțată și-n burțile pline de
rouă,
dunga roșiatică a răsăritului mi-a fost brâu
și umbra lunii cearcăn la ochi.
spre tine suspin, pădure, lemnul tău îmi crește în
oase
de aceea scriu poeme întinse pe cărări
ca un trup de mort pe năsălie, cu picioarele spre
apus
dacă mâna nu tremură în văzduhul cu tăceri și
siluete alergând dintr-o zi într-alta,
dacă nu mă mai doare nimic, dacă văd cu
ochiul dinăuntru, când cel de carne e orb,
dacă geamul acesta, de care se lipesc
vrăbiile și imaginile color cu oameni fără sens
căutând sensul, minte,
dacă vreau să plâng și nu pot,
dacă râsul nu-mi reușește, nici scrisul, nici
bucuria de a rosti numele trandafirului
e semn sigur că am trecut dincolo
și să nu mă plângeți voi, cei dinlăuntrul lumii de
plastic,
voi, cu celularele voastre, cu tabletele și laptopurile
care țin loc de realitate,
voi, hrăniții cu imagini false, rămâneți afară,
aici e loc doar pentru îngeri, ei să mă plângă,
lacrima lor, cu parfum de tămâie, dulce și uleioasă
ca mirul,
când te atinge, îți deschide cerul și intri în alt
anotimp.

Poemul acesta nu l-am citit pe undeva, nu l-am găsit în vreun colț al memoriei sau în suflet și absolut sigur nu l-am scris eu, fiindcă nici nu sunt poetă, nici nu mă interesează cele un milion și ceva de moduri de a te sinucide liric și în văzul tuturor. Pur și simplu, l-am auzit. Mi l-a recitat cineva, pe când eu stăteam ca proasta și mă uitam la sacul de plastic cu un cadavru în el, și nu știam pe cine să chem în ajutor. S-o chem pe femeia de serviciu? Păi nu mai avem, de când s-a pensionat Găinăreasa. Să-l chem pe Șeful? E beat și-l aud de aici cum se ceartă cu Carcalet. Cred că se și bat, dă, Doamne, să se și omoare, ca să scape comuna de ei și eu de scrierea Letopisețului! Poemul acesta, bocet sau ce-o fi el, că nu mă pricep la poezie, mi l-a recitat un glas de femeie, ușor fornăit, ca atunci când ai nasul înfundat și ai uitat să cumperi de la farmacie Olynth, remediul universal, care desfundă până și țevile din baie. Aș zice că semăna cu glasul Mamușcăi Măgălie, ceea ce a fost și este lipsit de sens. În primul rând, nimeni n-ar fi avut curaj, interes și tupeu s-o omoare pe Mamușca și s-o transforme în cadavrul nostru mărunțean din debara. În al doilea rând, morții nu recită versuri, nici măcar atunci când se transformă în zombies și fac pe nebunii în filme de groază pentru adolescenți (Moni nu-i adolescent, dar tot a văzut de zece ori „Fear for walking dead” și avea pretenția ori să-l văd cu el, ori să ascult un rezumat). În al treilea rând, Mamușca scrie ca George Coșbuc (mare poet, până și eu știu pe de rost „Iarna pe uliță”), n-a încercat în viața ei un poem fără rimă, exclus să se prostească după moarte. Și totuși, parcă era glasul ei, dar este posibil să am halucinații de la stres, fiindcă e traumatizant și stresant să intri într-o arhivă (mă rog, debara!) și să dai nas în nas cu un cadavru.
Știu precis doar atât: că nu aveam mintea limpede atunci când am scos telefonul din buzunar și am sunat la 112, număr de urgență în caz de calamitate, țăcăneală sau morți în parcuri, școli, case, primării ori pe autostrăzi.

Distribuie: