Propoziții pretențioase – Alumin
,,Cineva” a tot dorit să mă scoată din oraș. M-a împins în afară-i. Și m-am tot întors.
Altă cale nu-i de ales, mă văd de când mă știu atras de acest nevolnic pământ, altfel decât toți lăstarii și altoii prinși de trunchiul râmnicean. Motivul imenselor mele regrete, durerii și lacrimilor.
Duminică mâncarea sosea o singură dată cu o singură certitudine: avea-n ea o zdramiță de râtan. Să te-aștepți la mai mult? Când mi-am văzut mama coborâtă din vălătucul de praf m-a cuprins un tremur. Ca atunci în gara Râmnic, incapabil să dezvălui inexplicabilul și mai apoi în fuga trenului, zburând din Ploiești Vest către nicăieriul ardelean, aruncând din ușa vagonului acele două cuvinte…. De n-aș fi fost bun de cătană, ar fi luat o nuia de alunel și-ar fi încercat-o pe spinarea mea.
La cum arătam stârneam mila oricui. Nu știți vaierul mamei mele, cum te-nmoaie, bocești de parcă nu tu ești căinatul, ci ea. Negru de vânturi și arșița lui iunie, murdar de praf, neras, slăbit de muncă, pe deasupra și bubat în marginea extremă a patriei. Și nu era doar ea. De la râm venise însoțită de mama lui Robiță – fostul coleg de școală generală, în actualitatea zilelor acelea ,,suferent cu complicății militare” ca și mine – două biete ființe cobai, lansate în cursa pentru supraviețuire c-un ,,Doamne-ajută” pertinent, dar inconștient – nu așa sunt toate mamele când merg cu orice preț după odrasle? -, șoferii Man-ului (a se exclude versiunea acronimului ostășesc) făceau parte din lotul ce executaseră zobul piciorului uriașului nostru maistru intendent, aliind dorurile toate într-unul. Spre alinare, unul altuia – ce alt remediu imediat? – n-am putut decât să ne alipim obrajii și să plângem: amândoi, eu și ea, de mila mea. Cu motiv. Când i-am prezentat situația piciorului stâng ce se alteră în tempo alert mai mult decât dreptul, gata s-o ia cu leșin. De fapt, de-ar fi știut la ce acrobații se puteau preta conducătorii auto ai camionului, ar fi probat starea cu mult înainte.
Sergentul major mustăcea. Știa ce urmează. El, tractoristul ce ne-a transportat cinci kilometri până la Albești, satul de unde urmau să se îmbarce mumele iremediabil îndurerate spre Constanța la cinci ale după-amiezei, plus trei lichele. Vară, bere, coniac, despărțiri și cale-ntoarsă. Ce drum! Drept până la canal – unul dintre sutele artificiale ale Dobrogei -, imediat dreapta…. Popas. Fierbințeala de-afară adăugată celei interne ne-a-ndemnat să-ncercăm remediul universal l-a-ndemână: scalda.
Șase trupuri golite de inhibiții. Pline de curaj. Inconștient. În frunte cu majurul cu mințile pe tărâmul alcoolilor. Dăduse-n a copiilor. Colac, găletușă și lopățică îi lipseau. A fost nevoie de douăzeci de minute pentru a-l convinge să iasă din apă și încă douăzeci să-l convingem….
Despuiat l-au urcat în remorcă cele două leaturi cu alonje din sfera excepționalului, tot așa l-au descărcat în fața dormitorului. Râzând, pierdut în spațiul dintre ireal și inimaginabil, prostindu-se ca țâncii trecuți nu de multă vreme de primii doi ani când nu se dau prinși defel. Dar cine nu râdea?
