Propoziții pretențioase – Alocai
Un cetățean obișnuit ar fi îngurgitat imediat conținutul celor două platouri, intacte. Alunei și crănțănelelor le-ar fi dat de leac. Să nu se strice.
Când ai să vezi un interpret liric cu dantura însămânțată din loc în loc cu resturi alimentare? Niciodată. Cum nici public mai needucat n-ai să mai găsești nicăieri. Întâmplările însă decurg în avantajul celui fortunat. În sprijinul lui lucrează soarta, făcându-i afirmațiile verificabile. Prezența și interesul ca de obicei. De un veac și, pare-mi-se, cinci ani. Nouă ne plac doar artiștii locali, celor ce ocazional și mai mult accidental ajung aici le întoarcem spatele, absorbiți de treburile cotidiene. Între Enescu de la 1915 și participanții, dar mai ales susținătorii lor pianiști de secol 21 și an 2020, concursului de muzică clasică vocală abia încheiat sunt diferențe insignifiante. Nuanțe. Similitudini, însă, cu duiumul. Profesionalism, învățătură continuă clasificată, aspirații la laurii celebrității și muzicii divine. Alpini, escaladatori pe culmile rafinamentului, pretendenți și pretendente la gravitatea basului de coloratură și altoul dramatic. ,,Alunet” și măr în pârg, la costum sobru și-n altițe. Curtați de același ghinion. Să-și etaleze vocația…. De-ați ști cum altoia pe-atunci râmniceanul viitorul clasic (modernist și azi) George: ,,La concert au asistat spectatori puțini…”
Am sustras volumul 5, monografic, al urbei. Singurul căruia nu-i găsisem loc în colecția proprie. Voi da socoteală de se va ivi ocazia. Citatul îi aparține. Continuă fabulos: ,,… râmnicenii revanșându-se în 1929, când ilustrului muzician i s-a făcut, de astă dată, o primire entuziastă.” Așadar, stimați bași, tenori, altiști și soprane, precum și cei strecurați în mezzo…, peste exact 14 ani veți fi întâmpinați aidoma maestrului.
N-aduce ziua ce seara relevă. Culisele ,,Drumul către celebritate” sunt sărace în surprize. Se adună protagoniștii, repetă, se încălzesc zdravăn, programatic, vibrează sticla puținelor cadre rămase mărturie muncii celor 9 ani de-nzidire a Casei de cultură, stau cuminți în așteptarea răspunsurilor sălii la ambitusul pieselor de jurizat, ajustează ultimele depășiri de normă și pleacă. După parada câtorva partituri dezambiguizate cândva, grație uneia necunoscute am amețit complet. Self-ascultătorul spuse ,,Imposibil!”, autodidactul i-a retezat-o: serialism. Mugurii curiozității m-au împins la întrebarea ignorantului: ,,Da’ cine-a scris ,,nebunia”…?” ,,Spătărelu.” Chitic. Acasă la search. Vasile. Mare. Printre cei mai mari. Invenția, petrecută pe la urechi, un ,,Tatăl nostru” pentru trimis neștiința la somn de veci.
Interpreta s-a pretat la un loc secund în ierarhie. Știu ei membrii comisiei cu ce se mănâncă perfecțiunea și dau amenzi pentru cel mai mic păcat emisiv. Ne neglijând aspectul corporal, gestic. Se percep imediat. Le taxam și eu. Poate cu indulgență. Greul expozițional mă-ndemna să acord îngăduință. Pianul defila într-o tonalitate, ea în alta, clapele ritmice băteau un pas, solista altul. Indicația compozitorului.
Final. Același eu, aceeași sală cu imprimeuri auditive și vizuale. Timp relaxat pentru strângerea catrafuselor. Alungi amintirile și-ți închei rolul. Sosește furnizorul instrumentului. Mulțumești. Impresii…. ,,A fost bine. Ei, acolo, ceva mici nemulțumiri, că nu se poate executa un anumit legato în notele grave. În rest, perfect.” ,,Cine…?” ,,O doamnă, pianistă mare! Ciucur.” ,,Da? Păi ne cunoaștem, am cântat împreună.” Cântăresc. Un deget imaginar în bărbie. Silogism. Dacă…. Ducem totuși Clavinova către mașină. O așezăm cu grijă.
N-ar fi făcut gestul. Doar reflexul. Deschide filmulețul în timp ce-mi spune timid: ,,Sunt dirijor, iar la claviatură este doamna.”
