Cotețul cu metafore – Învățătoarei
Învățătoarei
Pe aleea mărginită de mixandre,
De gura-leului și trandafiri
Dalii, lalele cu mirosuri tandre,
Era odată locul unor mari iubiri…
Căci ea iubea copiii ca pe flori,
Și-i îngrijea cu drag, să crească mari,
I-a luminat pe mulți, de multe ori,
S-ajungă oameni, caractere tari.
Priveam la ea atenți și nemișcați,
Mirați de ce minuni putea să facă
Voind să facă din noi niște-nvățați
Ce n-or uita-o când timpul o să treacă…
Cu vocea-i calmă și mângâietoare,
Ne-a încălzit atunci copilăria,
Rupând din ea bucăți de soare
Ca noi să-i fim la rându-ne, făclia.
Să-i ducem mai departe acea lumină
Pe care a lăsat-o atunci în fiecare,
Urma de cretă ce-n veci nu se termină
Rămâne-n suflet ca o taină mare…
Trăit-a ani frumoși și buni, încât
Să-și vadă rostul muncii împlinit,
Până când Dumnezeu a hotărât
Că locul ei e-n cerul infinit…
S-a dus și ea acum, acolo sus,
Cu zâmbetul pe buze, împăcată,
Să spună și acolo ce aici n-a spus
Pe alții să-i învețe, înc-odată…
Noi, cei rămași și știutori de carte,
Suntem datori mereu aducerea aminte,
Iar ce suntem, îi datorăm în mare parte
Că ne-a deschis portițele din minte…
Azi, pe aleea mărginită cu miros de floare,
Nu mai răsună pași ca altădată,
Căci nu mai trece doamna învățătoare,
Ce a plecat, dar nu va fi uitată…
