1

     Pornesc cu un îndemn: nu vă dați copiii să facă muzică, veți regreta mai târziu! E bine să țineți minte sfatul fiindcă din moment ce intră cineva pe tărâmul acesta secret, s-ar putea să nu-l mai părăsească niciodată. Dacă totuși v-ați hotărât să o faceți, întrebați-i de două, trei ori. Îi scutiți și pe ei, dar și pe cei meniți să-i dea învățătura lui Orfeu de un mare chin.

     Cu toți ne naștem, cu mici excepții, în lumea asta a tainelor lui ,,ce se aude?” sau ,,de unde vine sunetul ăsta?”. Nu este un dar să auzi, ci o certitudine organică, una din definițiile condiției umane, chiar și cei fără această funcție activă percep realitatea sonoră, dar ca o vibrație, ceea ce și este în sine sunetul, o simplă oscilație cu frecvență variabilă. De ce o auzim? Tocmai fiindcă posedăm un aparat sofisticat care reacționează la vibrații care transmise creierului dau o anumită senzație.

    De unde vine sunetul? Din aer. El este responsabilul cu propagarea lui. Emis, el străpunge particulele invizibile pe care le împinge ca pe bilele de pe masa unui biliard, numai că spațiul ăsta este imens și bilele infinite. E același fenomen ca la agitația moleculelor dintr-un cablu electric. Ai excitat prima moleculă, se mișcă instantaneu și celelalte, doar că în cazul sunetului cu o oarecare greutate, doar cu 300 de metri pe secundă.

      Ca să vă dați seama de fenomen cât de cât, priviți cerul într-o zi furtunoasă de iulie, alegeți un fulger și numărați secundele până auziți tunetul. În felul ăsta veți determina cât de departe sau aproape ați fost de arcul electric care v-ar putea cauza o posibilă trăsnire. Sau puneți un prieten să se îndepărteze de voi mergând cu spatele în așa fel încât să puteți să-i observați gura cu care emite o serie de sunete. Veți observa o ciudățenie: gura lui se mișcă înainte ca voi să auziți ce spune.

    Limba pe care o vorbiți este de asemenea o înșiruire de sunete, doar că învățând-o, uzând-o, îi uitați muzicalitatea, o treceți pe planul doi. Oralității i s-au scris milioane de pagini, unii mai aplecați descusând firul vocalelor, consoanelor și implicit silabelor în patru. Doar cei muți nu pot să cânte, în rest orice purtător de plămân, laringe și gură se poate erija în solist de proprie voce. Că unii vă deranjează la ureche și alții nu, asta este doar o chestie de percepție auditivă.

      Tot ce mișcă aerul din jurul gurii se numește muzică, chiar și zgomotele, ignorate și date afară pe ușa sunetelor culte, fac parte din seria lucrurilor ce se aud. Doar că în anumite timpuri și cercuri s-a stabilit că nu tot ce se emite se numește chiar muzică. Sunt unii dintre noi născuți pentru a urma acest imbold de a ciuli urechile mai bine, de a gâlgâi aerul din glotă mai lesne, de a-și folosi degetele, mâinile și picioarele în conformitate cu un tip de emisie exterior corpului propriu.

     De aceea nu toți care încearcă pot și nu toți cei ce pot ajung și la performanțe deosebite. Aici intervine rolul specialistului, al celui ce poate face distincția între dorință, voință și putință. Există printre muzicieni și afoni, sunt cazuri speciale în care datorită unui exercițiu deosebit, al unui creier ultrastructurat, individul să treacă peste proba de auz perfect și să jongleze tehnic cu noțiunile muzicale lesne, dar depun un efort uriaș să-și pună în consonanță percepții de slabă calitate. De aceea mulți o aseamănă cu matematica, precisă până la cel mai fin sunet.

       Dar în mare parte auzul este cel responsabil de tot așa zisul har. În privința asta sunt de părerea credincioșilor: dacă dumnezeu te-a dăruit cu talent mergi mai departe. În concluzie trebuie spus că este de preferat ca materialul genetic pe care se începe o astfel de muncă să aibă calități deosebite în această direcție.

Lăsați dragostea voastră pentru cântece pe ultimul plan și îndrumați-vă copiii să se apuce de muzică doar dacă părerea voastră despre calitățile odraslei vă este confirmată de un specialist. Dacă nu, îndreptați-i spre alte științe.

Distribuie: