Căruța cu virgule – Cum ar trebui să fie viața
Au fost momente în viaţa fiecăruia, în care am fi vrut să dăm timpul înapoi. Să mai fim din nou copii. Ne-am fi dorit cu toţii să mai fim din nou la 20 de ani. ,,Fără griji şi fără bani”, vorba cântecului, dar cu mintea de acum. Ei, dar din păcate pentru fiinţa umană, aşa ceva nu e posibil. Încă! Probabil că evoluţia speciei umane şi descoperile ştiinţifice ale viitorului vor face posibilă vreodată întoarcerea în timp.
Până atunci, în vremurile prezente, ne punem întrebări despre viaţă şi despre rostul ei. Despre ce aşteptări şi vise aveam la tinereţe şi cu ce ne-am ales sau ne vom alege la bătrâneţe. Din experienţa proprie sau a altora ştim că viaţa nu e întotdeauna frumoasă. De exemplu, eu cred că cel mai necinstit lucru în viaţă, este modul în care aceasta se terminã. Adică, ceea ce vreau să spun este că viaţa e grea. Şi cu toţii suntem ocupaţi s-o trăim. Atât de mult încât nu ne dăm seama că are şi un sfârşit inevitabil. Şi la sfârşitul eice obţii? O moarte. Şi asta ar trebui să fie un bonus? Eu cred că ciclul vieţii e de-a-ndărătelea. Cu toţii am vrea sau am vrut la un moment dat să ne schimbăm viaţa, să o luăm de la capăt. De aceea, eu cred că pentru a face asta ar trebui mai întâi să murim, să începem invers. Şi dacă se poate să începem viaţa cu vizionarea propriei morţi, obligatoriu naturală, pe la 100 de ani. Şi după aceea, proaspăt mort-născut, să mergi sălocuieşti într-un azil de bãtrâni de 5 stele. Aici ar trebui să capeţi înţelepciunea necesară în timpul avansării către tinereţe. Numai că, la un moment dat, eşti dat afară din azil pe motiv că esti prea sănătos. Te împaci cu soarta şi te duci, îti iei pensia întreagă, apoi îţi cauţi ceva de lucru pentru următorii 40 de ani. Îţi găseşti, iar când începi să lucrezi, primeşti un baston şi o pălărie în prima zi de lucru. Şi uite-aşa, munceşti patruzeci de ani până când devii suficient de tânăr ca să te bucuri de pensionare. Abia după aceea începe cu adevărat viaţa: te-apuci de băut, de femei, mergi la bairamuri, şi nici nu-ţi dai seama că eşti gata pentru liceu. Dar patru ani trec repede şi, ocupat cu examene, iubiri trecătoare şi pasionale, jurăminte de iubire şi chefuri-monstru, nici nu realizezi că trebuie să mergi apoi la şcoala primarã. Devii un copil, te joci, n-ai nici o responsabilitate, eşti ocrotit, iubit şi ţi se fac toate poftele. Devii bebeluş, nu ştii ce se petrece cu tine, înveţi lucruri noi, cunoşti feţe noi şi senzaţii noi. Trece un timp şi te trezeşti că îţi petreci ultimele nouăluni plutind într-o oarecare imponderabilitate într-un loc cu toate facilităţile: încălzire centrală, baie, room service… Şi în marele final, se reduce totul la un orgasm… Deşi la prima vedere poate fi amuzant, acest punct de vedere este totuşi unul trist. Ciudat mod de a vedea viaţa, veţi spune. Dar cred că e tipic naturii umane ca la un moment dat să iasă dintr-o oarecare monotonie şi să schimbe din temelii mersul natural al lucrurilor. Chiar şi numai în imaginaţie. Din păcate, viaţa aşa cum e ea astăzi, curge numai în sens invers celor imaginate de mine aici. Cursul ei e implacabil, nu poate fi schimbat decât poate în modul cum trăieşti atât timp cât eşti în viaţă.
Însă pentru toţi totul se termină la fel… Fiecare rămâne cu iluzia că a fost cineva pe acest pământ. Că a fost o frunză sau un fir de iarbă pe care vântul l-a îndoit sau l-a plimbat de colo colo. Şi din păcate, nici unul dintre cei mulţi plecaţi nu s-a mai întors să ne povestească dacă există o altă viaţă dincolo… Măcar aşa, moartea ar avea un sens.
