Pe urmele… Facebook-ului – Arici Agarici
Evident că întâi a fost cuvântul, cel de căpătâi ce-a dat insului biped posibilitatea să-și afirme lăuntrurile cu emfază aici, pe grăuntele acesta de univers.
M-am și distras de la subiect, a fost suficient să pronunț cadrul-atmosferă pentru stele, planete… și să-mi fugă mințile la S.H., ,,roboțelul-dumnezeu” al fizicii, recent vizionat într-un material din seria celor ce mituiesc privitorul să se convertească la știința telescoapelor și calculelor matematice, un soi de chiromanție în căușul sistemelor solare, atinse cu lupa în căutarea zidurilor ce fac atât de neagră noaptea cosmosului, impunând, mai dihai decât religia, teoria primei macro-semințe energetico-materiale din care s-a concretizat însuși grăitorul de o susține. Un joc televizat, parte incitant, parte dezarmant, zonal caraghios, printre rânduri arogant, în totalitate inutil, fiindcă ce nu poți atinge face cercetarea imposibilă, hazardantă, consumatoare de timp, afirmasem că acest concept îi este indiferent universului, iar noi suntem un material aproape nefiresc de degradabil în tot acest spațiu, fie expansionist, fie contracționar, unde infinutul este scala de bază a cronometrului startat la începuturile uriașelor mingii de foc. Că uitătura din puncte diverse creează perspective diferite era la mintea cocoșului, convergența grafică răstoarnă orice anterioară ,,genială” formulare a lui Einstein & comp., prin urmare îmi dau dreptate în privința futilității și luării rezultatelor unor cercetași și dedaci la presupuneri de bune, dar să nu mă aburească pe mine comparând o gramadă organizată de hocheiști cu galaxiile ca să explice de ce ni se pare că marginalele se mișcă mai repede, iar cele de la centru mai puțin sau deloc. Care centru, care extremități?
Evident că m-am aprins, de când primitivismul a trecut de ,,epoca” lui de glorie, perorările docte fac legea și mai ajung pe la urechile mele prin truda și știința veritabililor mei prieteni. Am luat cunoștință astfel de expresia ,,Omul este singurul animal care se ratează.”, atribuită lui Nae Ionescu. Cum rar remarc tipul acesta de propunere spre reflecție, de astă dată m-am lăsat furat de acest aspect social pus pe seama intelectului, stricăciunii ce-și face loc în cap, pe baza căreia ești privit ca o cauză pierdută. Și atomilor li se mai plimbă câte un ion atipic și anormal prin mațe, dară milioanele de celule din corp și miliardele de oameni prin lume. Problematică personală perdantă în fața modelului ales pentru maximul de putință și voință, apreciată cam din același unghi de observație al astronomiei. Cum nici științific nu accept scenariile fanteziste ale doctorilor în astre, nici conceptul unei bucle permanente de eșuare nu-mi este la îndemâna unor raționări definitive. Adică n-am să fiu de acord că ratarea este pur umană și ,,fatală”, a fi ratat echivalează cel puțin cu statutul de neputincios, incurabil și irecuperabil pentru societate, dar și pentru sine, un caz psihiatric rezolvabil totuși, nereușitele pot fi înlăturate prin îndepărtarea cauzei, încăpățânării de a folosi aceeași metodă, eșuantă, de fiecare dată. În popor cam asta ar însemna, om de nimic, panaramă, cu de niciunele, neputincios a se ridica la nivelul mediu, fără preocupări, ori că încearcă să atingă un scop, ori nu, celui ce pune eticheta îi este indiferent, nu găsește speranță de revenire a pierdutului. În ,,păcătoasa” propoziție a lui domn Nae, acceptând eșecul avem expus un mare neadevăr: omul nu este nicidecum animal. Altfel n-am fi legat două vorbe și ne-am fi hăituit pe oriunde ne prindeam, măcar pentru trotuarul pe care călcăm n-am să fiu în asentimentul jurnalistului, însă el bătea, bănuiesc, în degradarea cu voie, pierderea unei minimale demnități.
