Spații culturale nr. 43 – Râmnic, mon amour!
Omul cu şapcă bântuie de peste jumătate de veac peisajul râmnicean; cu alte cuvinte,ca un ciclon, pustieşte, devastează, chinuieşte, loveşte insistent, cu o for ţă de neimaginat, tot ce mişcă în târg. Şapca lui e nelipsită de la activităţile cu ştaif ale elitei băştinaşe, iar discursurile, rareori coerente, sunt foarte apreciate de tovarăşii şi tovar ăşele vechiului regim, care-l recunosc drept singura voce critică din acest areal. Cu pletele cărunte-n vânt, străbate str ăzile cu dispreţul unui grec silit să cerceteze zările de pe puntea unei corăbii turceşti; îl bate vântul de slab,îl usucă şi-i duce,în cenuşiul cu care se înconjoară, orice urmă de umanitate. Nu mai e om, e statuie, Ulisse şi tot neamul lui de greci, atât de des invocaţi, i-au dat ceva din mândria ţeapănă a calului de lemn, chit că prin vene, ca să se ştie, îi curge sângele gros şi corupt al unei etnii în care nimeni n-are prea mare încredere.
Omul cu şapcă e ros pe dinăuntru de-o boală fără leac, străină de literatura pe care, aparent, o proslăveşte: e invidios pe orice pagină scrisă de altul, pe orice vers, pe orice cuvânt care nu iese din străfundurile cavernoase ale propriului laringe ori din bezna propriului creier. Să te ferească sfântul să scrii ceva fără aprobarea lui, să publici
înainte de a-şi fi dat el cu părerea, să organizezi vreo manifestare culturală fără să-l ai pe el ca invitat de onoare. Dac-o faci, într-o primă fază te fixează prin lentila tulbure ale cărei dioptrii au depăşit cu mult punctul de îngheţ al apei chioare şi nu-ţi mai dă bună-ziua; n-ar fi mare pagubă, dacă n-ar urma partea a doua, în care îşi demonstrează cunoştinţele aprofundate în vremea când turna, turna şi nu se mai oprea, spre fericirea tovarăşilor purtători, ca şi el, de şepci: din piele, din muşama, din stofă, din doc etc., fiindcă şepcile erau, după cum neînvaţă trista noastră istorie, un important criteriu de recunoaştere a identităţii partinice. Strategiile şi metodele învăţate şi aplicate atunci dau şi astăzi roade când este vorba despre distrugerea unei reputaţii, despre minimalizarea ori marginalizarea unei personalităţi care nu face parte din cercul de acoliţi ai omului cu şapcă.
În faza a treia – dar nu ultima – omul cu şapcă îşi aminteşte de tehnica „palma, pumnul şi piciorul”: în grosolănia lui fără limite, e capabil să se înjosească şi mai mult, trecând de la ameninţări la lovituri concrete. Este singurul intelectual (căci este totuşi un intelectual, a citit câteva cărţi şi a terminat – ce-i drept, din bucăţi şi cu ajutorul partidului – o facultate) în stare să pocnească o femeie care nu-i de acord cu prostiile lui. O femeie străină, se-nţelege, nu nevastă-sa. Tăria opiniilor sale stă aici, în pumnul ridicat, în dinţii scrâşniţi, în înju ătura de mahalagiu,în mitocănia purtărilor. Nu-i de mirare că, în timpul evenimentelor din decembrie, a fost bătut cu bestialitate de „revoluţionari”, lăsat fără dinţi, ameninţat cu aruncarea din trenşi obligat să-şi întrebe cunoştinţele cu dosare curate dacă nu-i pot oferi vremelnic adăpost, până se potoleşte zavera.
Dacă-l cunoşti în faza lui duioasă – că areşi el una, cum o au şi maneliştii, la fel de patetică, cu triluri şi înflorituri din guşă – îţi doreşti destul de repede să nu-l fi cunoscut. Are apucături de satir bătrân, îi curg balele înainte de aîncepe să te pipăie; dacă vezi că vrea să-ţi pună mâna pe umeri, fugi cât mai departe, fiindcă are mână rapidă, alunecoasă şi cine ştie pe unde te trezeşti cu ea băgată.
Omul cu şapcă se bucur ă de respect, dacă nu acum, cât de curând va primi titlul de „cetăţean de onoare” al oraşului, care-i este recunoscător până şi pentru traseismul politic practicat în decursul ultimilor 20 de ani, de la stânga la dreapta şi invers, în speranţa unei funcţii de la înălţimea căreia să pozeze în erou. Da, în erou, fiindcă, printre miturile pe care omul cu şapcă a căutat să le „implementeze” pe la noi, se află, la loc de cinste, mitul salvatorului. Al purtătorului de făclie (sau de şapcă).
