Spații culturale nr. 39 – Râmnic, mon amour!
Primăvară întârziată, umezeală, frig. Până şi liliacul continuă să aştepte zile mai calde, cu floarea închisă în somn. Drumurile noastre, cu asfaltul lipit încă de ele, au sens unic: se izbesc de statuia verde a lui Vlahuţă, poet celebru în târg. De fapt, poet minor, siropos – când îşi oprea lăcrămioarele să-i curgă din peniţă pe foaia de hârtie care multe rabdă. Mă mir că nu l-au (re)descoperit maneliştii, scria cam pe gustul lor: „A mele visuri risipite,/ Ce-mi umplu inima de jale,/ Le văd în frunzele pălite/ Şi-n pustiirea de pe vale.// De-a pururi sta-vor troienite,/ Sub vremea ce s-aşterne-n pale,/ A mele visuri risipite,/ ce-mi umplu inima de jale!”.
Atmosfera tulbure – nici toamnă, nici iarnă, nici primăvară cumsecade – îndeamnă, după cum se vede, la rele tratamente aplicate unui poet care a avut importanţa lui (fie şi nemeritată) în ascensiunea poeziei româneşti de la „graiul cu-ndemnuri pentru vite” la anarhia inteligentă a postmodernismului în care ne situăm, privind peste umăr la busturile gânditoare, din bronz mâncat de vreme, ale celor care au început ceea ce noi nu reuşim să mai terminăm. Poate de aceea îşi ţine Vlahuţă (statuia lui!) degetul la obraz. Categoric, autorul bustului sugerează starea de meditaţie poetică prin capul uşor înclinat, privirea în depărtări etc., dar şi reproşul implicit al autorului de poezele şi romane: ce-am fost şi ce-aţi ajuns! România lui pitorească e în altă parte, nu aici; de fapt, în altă parte e şi conacul în care erau aşteptate muzele, şi prietenii scriitori, şi toate lucrurile bune şi frumoase pe care i le oferă viaţa unui poet mai mic, nu numai cu vreo opt ani, decât Eminescu: mai mic, mai mic, dar Eminescu n-are bust în târg, poate fiindcă este poet naţional, născut sub alte ceruri, nu sub cel de la Plaineşti.
Cumva în spatele lui Vlahuţă, alt poet, tot bust şi tot minor, a cărui singură legătură cu târgul este un pseudopoet local şi orgolioasele, dar măruntele lui treceri peste poduri de flori; bustul stă aşezat în fostul „la nouă luni”, în stare de admirativă gestaţie. Cine ştie câţi pui vii vor ieşi din comuniunea lui cu aerul care stă agăţat, cu zilele şi cu nopţile lui, peste Râmnicul nostru! Pui vii, adică poezele scrise de fani şi recitate cu aplomb la manifestări culturale de o calitate îndoielnică, în parcuri şi, mai nou, de când avem preoţi-poeţi, în biserici. Poetul de dincolo n-are, desigur, nici o vină: a scris, cât a scris, cu sinceritate: „Rostesc cuvinte/ Ca să iau aer./ Adorm,/ Ca să nu mai ştiu.// Tai pâine,/ S-o bucur pe mama./ Ascult mierla,/ Ca să nu mai mint.// Mă uit la tei,/ Ca să nu uit./ Am rupt acest/ trandafir. De ce?”.
E bine că cei doi poeţi nu se uită unul la altul. Nici trecătorii – prea puţin amatori de poezie – nu se uită la ei. Mai trece câte-un stol de ciori dinspre parc spre păduricea de dincolo de apa Râmnicului: zborul pe deasupra celor două busturi este scurt, intens, dar lipsit de dramatism; pe la noi bântuie, din când în când, fantoma lui Caragiale, nu a lui Bacovia.
Primăvară întârziată, umezeală, frig. Drumurile spre marea poezie trec pe lângă busturi de aramă coclită, la care nu ne mai închinăm, şi se înfundă în ele. Aşa-i uneori în provincie.
