Spații culturale nr. 38 – Râmnic
Lipsa de lectură, consumul excesiv de scandaluri televizate, traiul prost şi lipsit de orizont, condimentat de bârfe mărunte şi „spiritualizat” doar de predicile duminicale duc, cel mai adesea, la blocarea într-un tipar care aparţine mai degrabă Evului Mediu şi nicidecum mileniului trei. Vechi cutume, superstiţii, practici semipăgâne etc. devin coordonatele unei existenţe în care Dumnezeu există pentru a pedepsi, pentru a pune la încercare, pentru a osândi şi a judeca. Bisericile se umplu din teamă, nu din speranţă sau din iubire, iar rugăciunile, câte se fac, sunt de cerere şi foarte rar de mulţumire. Că lucrurile nu sunt tocmai în regulă o demonstrează zilele de sărbătoare, când creştinii „adevăraţi”, sloboziţi, mai ales, din mahalale, se calcă în picioare să atingă moaştele cu mâna, cu batista, cu un colţ de broboadă sau cu cârpe special aduse de acasă şi care vor înlocui cu succes tratamentele medicale inaccesibile din cauza crizei financiare; picioarele rupte, zgârieturile, loviturile date cu cotul, crizele de panică, intervenţia necesară a forţelor de ordine, hainele sfâşiate, toate amintesc de cele ce se întâmplau în vremea cozilor comuniste la orice sau de asalturile tribale din străvechimea umanităţii. Gestul mult prea larg al crucii, mătăniile executate la repezeală şi amintind mai mult de nişte exerciţii de gimnastică decât de prosternarea în faţa divinităţii, restricţiile vestimentare puse femeilor (broboada obligatorie, fustă lungă – nu pantaloni -, aşezarea umilă în spatele bărbaţilor etc.) denotă nu credinţă, ci spaimă şi un mod cât se poate de balcanic de linguşire/păcălire a divinităţii, a cărei atenţie trebuie atrasă prin suferinţe care ar putea părea comice, dar nu le-ai cunoaşte substratul tragic. Lipsa de contact real şi avizat cu cărţile sfinte, consumul de broşuri ieftine cu interpretări mai mult sau mai puţin fanteziste la învăţăturile sfinte au ca rezultat dezvoltarea unei folcloristici cu petice religioase, de care, dacă ai ţine seama, ar însemna să dai semne de retard mintal: apar de nicăieri reglementări în privinţa hranei, a vestimentaţiei, a comportamentului (să nu speli rufe vinerea, că-i păcat; să nu vorbeşti cu cei de altă confesiune; să nu intri în altă biserică decât cea a strămoşilor tăi; să nu mănânci nu ştiu ce legumă în nu ştiu care zi ş.a.m.d)
Tot ce nu se încadrează în modelul comportamental alcătuit din petice vechi şi noi este sancţionat, comentat, forfecat, pentru că, în oraşele mici, lumea, de când cu criza economică, a început să aibă timp. Timpul pentru lucru a devenit timp pentru nimic şi la fel s-a întâmplat şi cu timpul pentru rugăciune şi viaţă adevărată.
Nu de mult, am avut de trecut printr-o experienţă care mi-a dat de gândit. M-au căutat două doamne (pe una o cunoşteam şi ştiam că a apucat-o serios şi exhaustiv pe calea bisericii) ca să mă pună la treabă. Ştiau ele – din auzite, că nu mi-au citit cărţile – că aş avea un pic de talent literar, aşa că frumos, şi bine, şi creştinească purtare ar fi să fac „o faptă de suflet”, adică să compun monografia unei mănăstiri pe cale de dispariţie. O mănăstire de maici atestată documentar, neglijată de autorităţi (şi de cele ecleziastice, şi de cele laice), un monument important al dăinuirii credinţei chiar că merită atenţie şi mult mai mult decât atenţie. Prea lăsăm să dispară ceea ce contează cu adevărat, permiţând ca în golul creat să facă puiţă mizeria şi kitschul; cu această convingere în minte, n-am refuzat cererea celor două doamne, deşi ştiam că urmează o perioadă de muncă pe brânci, fiindcă o monografie nu se alcătuieşte de pe o zi pe alta, din copy-paste, cum am auzit că face un confecţioner local de monografii (am auzit, am văzut şi am citit câteva „prefabricate” aparţinând celui supranumit „om de artă şi cultură”). N-am refuzat, dar m-am simţit datoare să precizez – tocmai pentru că sunt la curent cu crizele de bigotism ale unora şi-ale altora – că aparţin altei confesiuni. Una dintre doamne – cea pe care n-o cunoşteam – s-a schimbat la faţă; gata să leşine, se uita împrejur cam cum fac indienii din castele superioare, să vadă dacă nu cumva vreun paria l-a spurcat atingându-i umbra. Sigur, suntem în Balcani şi nu în India şi doamna nu mi-a tăiat capul, ci a plecat cât a putut de repede de la locul „contaminat”, uitând cu desăvârşire de ceea ce promovează cu adevărat învăţătura creştină. Ecumenism? Iubirea aproapelui? Ei, aş! Cruce mare, că dracu-i bătrân!
