Spaţii culturale nr. 25 – Râmnic, mon amour!
Pe centru, în faţa unei brutării, dormitează vreo zece câini. De felul lor, sunt paşnici, lăţoşi, murdari şi probabil plini de purici, dar cu cip galben-lămâie la ureche. Nu-i enervează decât maşinile aduse de-afară, cu geamuri fumurii şi manele în boxe. Le simt de departe şi se ridică lătrând de parcă le-ar fi pusă viaţa în joc. Aleargă ce aleargă după ele, până ce, biruiţi de tăria cauciucurilor, se întorc resemnaţi la uşa brutăriei.
E toamnă, cad frunze duium, e foşnet, e somn, cum ar zice poetul. Îţi cumperi doi covrigi de cincizeci de bani, mai mult ca să-ţi încălzeşti mâinile. Sunt puţin acri şi-ţi aduc aminte de făina încinsă din fostele alimentare ale dinastiei Ceau, dar, abia scoşi din cuptor, au miros de sărbătoare şi te duc cu gândul la casa bunicilor. Asculţi muzica din boxele stradale, transmisă de un post local de radio: dulceagă şi monotonă, neapărat în limba engleză, nu deranjează pe nimeni. Oricum, îţi este imposibil să identifici cântăreţul ori să asculţi o piesă până la capăt. Drumul spre şcoală e plin de surprize: ba apare de după colţ o Dacie-papuc pe care s-au lipit postere electorale şi din boxele căreia eşti mitraliat cu îndemnuri de a merge la vot şi de a-l susţine musai pe X/Y/Z care va face… şi va drege…etc., ba te întâlneşti cu vreo cunoştinţă dornică să-ţi explice de ce era mai bine pe vremuri, ba te opreşte un pensionar care şi-a uitat ochelarii acasă şi nu poate citi singur ce „raţetă” i-a prescris „la compencsate” domnu doctor, ba trebuie să ocoleşti cu spaimă civică vreun grup compact de pirande în deplasare spre piaţă, la tradiţionala vânătoare de fraieri.
Suspini, întorci capul în altă parte, te faci că nu auzi obscenităţile şi nu simţi duhoarea care-ţi mută nasul: mama Ioropa ne cere să fim corecţi politic. Political corectness, un fel de bacterie care se dezvoltă pe noua limbă de lemn a ONG-urilor şi a altor organe şi organisme cu sclifoseli umanitariste pe bani publici. Îţi aminteşti ce-ai păţit când l-ai lăsat repetent pe elevul Hadâr: „Descremenare, fă, las`că ştiu io că-l treceai, dacă nu era ţigan!”- ş.a.m.d. De fapt, pe Hadâr l-ai lăsat repetent fiindcă nu ţi-a venit la oră decât o dată, în ultima săptămână de şcoală a semestrului doi: o huidumă agresivă, neîncadrabilă în limita de vârstă admisă pentru clasa a noua. La examenul de corigenţă ţi-a râs în nas: „Nu ştiu să scriu. Să scrie ăştia!”.
Miroşi covrigii, care, între timp, s-au răcit. Dai să-i arunci într-un coş de gunoi, când observi privirea temătoare, jenată şi umilă a unui bătrân. Ţi-e ruşine, dar îl întrebi: „îi vreţi?”. Se luminează la faţă: „Bogdaproste. N-am mâncat de două zile. Mi-au luat şi sufletul din mine”. Îţi aminteşti că mai ai câţiva lei în portofel (mâine-poimâine poate primiţi şi voi salariile); îi îndeşi în mâna bătrânului (nu, nu e „rom”, nu-i boschetar, nici nu pare genul care să cerşească pentru băutură) şi fugi, fiindcă îţi vine să plângi.
În schimb, în parcarea pentru taxiuri din faţa pieţei e veselie mare. Doi tineri cu pene înfipte peste tot ţopăie pe ritmuri incaşe, făcând reclamă la, normal, noul magazin de delicatese sută la sută naturale, gustoase, scumpe şi sănătoase: „Peneş Curcanul”. E cerc mare în jurul lor, dar apuci să recunoşti, din fugă, vreo duzină de feţe: elevi de la liceul tău, pe care, în mod sigur, n-ai să-i găseşti în bănci la oră.
Îţi aminteşti că eşti de serviciu pe şcoală, că ai un milion de sarcini şi o răspundere cât Casa Poporului, dar te decizi, brusc, să pui între paranteze ceea ce te obligă să faci, în acest sens, directoarea ta. E şi ea om, ce dacă-i ingineră şi ia de bune toate aberaţiile auzite la multiplele perfecţionări, colocvii, solilocvii ori schimburi de experienţă pe unde se tot duce, ca să înveţe managementul, implementarea trendu` şi brandu`. Să înveţe, că-i tânără, şi are timp să priceapă cum e să devii profesor şi să supravieţuieşti devenirii.
Sfârşit de toamnă, moncher, s-a redeschis sezonul la sinucideri…
