Spaţii culturale nr. 25 – Cică nişte cronicari…
De mai multă vreme, umblă vorba, prin lumea literară, că n-am avea critică de întâmpinare. Şi, cum orice loc gol se cuvine umplut cu ceva, au apărut, peste noapte, cronicari dispuşi să promoveze tot ce se publică şi nu se (mai) citeşte la noi; cărţi de poezie, romane, manuale, tratate (de istorie, filosofie, religie etc.), monografii (unele în versuri romanţate), cărţi de bucate, amintiri din copilăria mai mult sau mai puţin comunistă, mă rog, o producţie impresionantă de lucrări menite să demonstreze paradoxul că, deşi suntem pe locul I în Europa la analfabetism, avem cel mai mare număr de scriitori pe cap de locuitor din lume.
Un cronicar adevărat, spunea într-un editorial dl. Nicolae Manolescu, trebuie să fie un diagnostician. Adică un profesionist capabil să determine precis boala (talentul) după manifestările pe care le prezintă (respectiv cartea cu tot ce-i în ea). Perfect adevărat până aici şi toate ar fi bune şi frumoase, dacă literatura n-ar fi, la fel ca sportul şi politica, un domeniu în care toată lumea-i pricepută, astfel că abia mai poţi respira de atâţia experţi pe metru pătrat. Ca să fii un comentator (e mult spus „critic literar”!) cât de cât serios, s-ar cuveni să ai, pe lângă bun-gust şi cultură generală, măcar un minimum de informaţie din domenii ca: teoria literaturii, stilistică, istoria literaturii etc. şi, nu în ultimul rând, să fii în relaţii bune cu semantica, morfologia şi sintaxa limbii. Fireşte că aceste cerinţe par absurde şi de neaplicat în condiţiile unei inflaţii de autori şi de maculatură publicată harnic şi voios, la edituri de sector, cartier şi, mai nou, de subsol şi de scara blocului. Dacă ai un vecin care tocmai a scos un volum de poezii, nu se poate să nu-i dai o mână de ajutor; scrii despre cartea nou apărută cu uşurinţa cu care îl asişti la schimbarea unei roţi la maşină şi se vor găsi întotdeauna reviste care să-ţi publice inepţiile, ba să te mai şi invite să le mai trimiţi „cronici” la fel de prost scrise, dar bune de umplutură.
Nu-i grav faptul că poeţii şi prozatorii noştri au început, cum se zice, să ilustreze conceptul renascentist de uomo universale şi să se amestece ba în politică, ba în administraţie, ba în afaceri, ba în agricultură, ba în istorie şi critică literară; mulţi dintre ei şi-au demonstrat talentul şi şi-au scris cărţile, aşa că acum, la bătrâneţe, se pot juca frumos cu tot felul de zdrăngănele, precum şi cu alte mărunţişuri gonflabile.
Grav este că muncitori necalificaţi, înscrişi, după şomaj, la „particulară” şi licenţiaţi la 50 de ani pe banda rulantă de la „Spiru Haret”, se erijează în istorici şi critici literari, chit că au un discurs de elev din clasa a treia.
Grav este că moaşe comunale, secretare de firmă, administratori de bloc, tapiţeri şi sculeri-matriţeri, preoţi de la ţară şi foşti primari sunt convinşi că, fără cronicile lor, adevăratele „talente” ar zăcea necunoscute în cine ştie ce fund de provincie.
Grav este că prea mulţi profesori de română s-au apucat de răspândit prin revistele de specialitate cronici mediocre şi călduţe, de acelaşi nivel cu lucrările predate de elevii din clasa a unsprezecea la sfârşit de semestru şcolar. Pentru că au în catedră, nu-i aşa, literatură, aceşti bieţi dascăli au pretenţia să fie recunoscuţi de breasla scriitoricească chiar după primul comentariu şchiop şi fără dinţi, în care orice neica nimeni este „analizat” şi decretat „geniu”.
Dacă disperarea aceasta a profesorilor de română (aici intră şi doamnele, care sunt de zece ori mai agresive şi mai pline de ifose intelectuale) e de înţeles şi de explicat prin goana după punctaje didactice şi, eventual, câţiva lei în plus la salariu, disperarea foştilor turnători, a informatorilor la „securiţica” (mulţumesc, Magda Ursache!) de a-şi demonstra veleităţile scriitoriceşti mi se pare şi inexplicabilă, şi de rău augur. Că, de! – salariu-salariu, deci nesimţit, pensia – aşijderea, plus certificatul de revoluţionar, plus… Atunci la ce le-o mai fi trebuind să iasă în faţă, monşer? Ca să ne facem o idee de cum scriau odinioară? Căci cronicile lor tare mai seamănă, spun cunoscătorii, cu informările zilnice/săptămânale/lunare menite să umple dosarele şi să dezvăluie „organelor” crimele săvârşite de cei apropiaţi…
Prin urmare, cum ceea ce se scrie nu-i critică de întâmpinare, ci simplă dare cu părerea, după un nemuritor şablon, cum „cronicarii” noştri de ocazie habar n-au să pună un diagnostic, ba, culmea ridicolului, se apucă de „povestit” poezii şi alte cele, golul acela despre care vorbeam la început riscă să se transforme în gaură neagră (prietenii CERN ştiu de ce).
