Cenaclul Alexandru Sihleanu – 4 Februarie 2017
AVEŢI PUŢINTICĂ RĂBDARE, STIMABILE!
Sâmbătă, 04 februarie, şedinţa Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu”, de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, a debutat cu un moment omagial I.L.Caragiale, fragment din piesa „O noapte furtunoasă” interpretat de Matincă Costea şi două monologuri „Eu şi Suzana”, culegere, şi „Mă numesc Gogu Stamate”, creaţie proprie, şi interpretate de acelaşi june Matincă Costea, interpretare finalizată cu aplauze.
Invitatul special, Manea Agheană şi chitara sa, a creat un scurt moment muzical, apreciat de cei prezenţi prin aplauze.
Ca şi în cazul poetul naţional, Mihai Eminescu, oameni frumoşi la suflet au venit astăzi, la această sărbătoare, să consfinţească importanţa acestei zile prin aportul talentului fiecăruia.
Ion Luca Caragiale ochi peste timp: „Ion Luca Caragiale, Moş Virgulă sau nenea Iancu, un nume în cultura română şi în special în dramaturgia română, fiind unul dintre cei mai mari dramaturgi pe care i-a dat naţia română. A ars la maximă intensitate, până la sfârşitul celor 60 de ani. O caracterizare a omului şi dramaturgului se poate face din cuvintele contemporanilor, din imaginea lăsată celor care l-au cunoscut. A fost un talent major, o minte ascuţită şi în acelaşi timp un bun psihlog. A avut o deschidere spre limbajul şi comportamentul semenilor săi, pe care i-a oglindit magistral în lucrările sale, construind o realitate care, de multe ori, este valabilă şi astăzi. Cuvintele lui au rămas în tâmpla timpului: „Simt enorm şi văz monstruos”,„Un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi”. Titu Maiorescu mărturiseşte: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes. Barbu Stefănescu Delavrancea, la moartea lui Caragiale avea să rostească aceste cuvinte memorabile : „Caragiale n-a murit, Caragiale nu poate să moară… Ostenit de atâta zbucium, doarme cu faţa in sus… Încet, să nu-l deşteptăm… desprins din unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile…”. Circulă un motto al societăţii nostre: Eminescu este în suflet, Caragiale în Parlament. În Tribuna, Arad, 1907: Locuia de mult la Berlin când, prin 11 iulie 1907, Horia Petra-Petrescu îi face o vizită. Ajuns în locuinţa dramaturgului, îşi plimbă ochii peste fotografii cu actorul Brezeanu, cu autograf şi dedicaţie, în rolul Cetăţeanului turmentat, peisaje şi turme de oi pictate de Grigorescu, caricaturile lui Gavarni şi Daumier, în timp ce Caragiale povestea despre ultima vizită în România şi planurile ultimei piese de teatru: „Titircă, Sotirescu et compania” spunându-i: „Comedia mea se petrece după 30 de ani de la cele întâmplate în ,,Noaptea furtunoasă”. Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Sunt miniştri.”. Piesa începută a rămas neterminată, dar intuiţia dramaturgului e valabilă şi astăzi. Cella Delavrancea: „Din îndepărtata copilărie, din fiecare casă în care am locuit, se desprindea figura marelui nostru Caragiale. Când sosea la noi, se oprea mai întâi în uşă, cu un zâmbet şiret. Ştia că ne bucurăm cu toţii, mici şi mari. Aştepta îmbrăţişarea frăţească a tatălui meu, Barbu Delavrancea, afectuosul salut al mamei mele. Pe noi ne privea peste ochelarii lui prinşi pe nas şi legaţi de jiletcă cu un şiret negru. Aşa l-am pomenit: cu pălărie largă în margini, cu veston adesea maroniu şi jiletcă de catifea sau de tricou frumos lucrate. Ochii lui castanii erau mari, rotunzi, şi privirea scăpăra de o inteligenţă ironică la fel cu talentul său. (…) Caragiale nu scria uşor. Se frământa mult, ştergea rândul, schimba cuvântul şi nu era mulţumit decât când fraza exprima, în graiul cel mai esenţial, ideea sa. A studiat pe viu toate personajele literaturii sale. De aceea a deschis o berărie pe lângă teatru, unde se adunau prieteni, admiratori şi publicul care ieşea de la spectacol, ca să se bucure pe gratis de altă reprezentaţie, să-l audă pe Caragiale povestind şi discutând cu prietenii lui. Acolo el era, la cel mai bun post de observaţie, pentru a-şi nota felul de a vorbi al fiecăruia, mahalagismele, şi pentru a provoca, după câteva halbe de bere, confidenţe sentimentale, care-i serveau la compunerea diferitelor personaje din opera lui. (…) Timpul, cel mai drept judecător al valorilor, l-a aşezat pe Caragiale la locul cuvenit. Opera lui literară rămâne vie, pentru că a fost filtrată printr-un genial spirit de observaţie. În amintirea mea, îl văd mereu pe Caragiale plimbându-se prin odaie, cu privirea pierdută în gânduri, cu capul niţel înclinat pe umăr, cu ţigareta între degete, ascultând o sonată de Beethoven.”. Şerban Cioculescu: „Caragiale este unul dintre acei scriitori, meniţi să stârnească neistovite comentarii, după unghiurile neaşteptate de perspectivă, pe care şi le vor însuşi generaţiile succesive. Aceasta este soarta glorioasă a scritorului cu „mesaj” indirect, cum a fost marele ironist, pentru chipurile ei nefardate. Posteritatea, faţă de asemenea scriitor, e o continuă replică, cu jocul de oglinzi întors însă asupră-i, ca un omagiu de reciprocitate. (…) Dealtfel, personalitatea omenească a lui Caragiale a sedus mai mult pe contemporanii care au intrat în atingerea directă cu dânsa, decât opera ce li se părea unora oarecum stereotipă. Începând cu seniorii, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor au fost fermecaţi de inteligenţa scăpărătoare, în permanentă veghe, a tânărului care avea parcă într-însul un demon al contradicţiei şi o vitalitate plină de neprevăzut. (…) Mai interesantă era reacţiunea lui Eminescu, comunicată de Slavici. Profund „serios”, poetul nu gusta cinismele lui Caragiale, dar îi aprecia simţul gramatical şi facultatea instantanee a inteligenţei de a prinde orice formă de creaţie , străină de propria lui structură; de aceea punea preţ pe judecăţile lui artistice. (…) Caragiale a fost toată viaţa lui un desăvârşit actor, dublat de un foarte lucid spectator. (…) Sectorul patetic din opera sa ne introduce incomplet în sensibilitatea lui de anxios. Caragiale şi-a trăit neliniştea, dinapoia măştii pe care i-o fixase reputaţia de autor comic. S-a impus contemporanilor ca un tip „forte”, bruscându-şi prietenii cei mai buni, jucând comedia vulgarităţii înaintea camarazilor de petrecere, simulând un echilibru moral în familie şi între familiarii săi. Muzica singură l-a pus în atingere cu absolutul; societatea noastră, pozitivă şi burgheză, i-a închis zările către care privea cu spaimă şi l-a distras de la tulburătoarele colocvii ale conştiinţei.” (Vasile Ghinea)
Caragiale despre EMINESCU: „Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”. Replică la descrierea făcută de Titu Maiorescu: „Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim? S-a susţinut că dispreţuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranţa că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice şi altele nu voi căpăta nicio dezminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă. Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, foarte adesea dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca ,,Luceafărul lui – nemuritor şi rece”. Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Sakiamuni. Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om! Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori şi le transformă viaţa într-o continuă confruntare. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară ,,formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, pe care o cunoştea atât de bine şi o iubea atât de mult. Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, şi o ştia mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.” (Ecaterina Chifu)
„Ion Luca Caragiale, în calitate de dramaturg, a primit cele mai mari satisfacţii la premiera piesei „O noapte furtunoasă”, considerată capodoperă a sa. În schimb, la premiera piesei „Năpasta”, Caragiale a fost fluierat de spectatori. Se spune că în spatele acestei acţiuni s-ar fi aflat Alexandru Macedonschi, un mare rival al său. Caragiale a avut un proces care a intrat în istorie, acuzat de Caraion, că ar fi plagiat. În acest proces a fost apărat de cel mai renumit orator al acelor vremuri, avocat şi cunoscut scriitor, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Ion Luca Caragiale a fost un apropiat al scriitorului Alexandru Vlahuţă şi prin acesta şi cu boierul râmnicean Menelaş Chircu. A participat la numeroase întâlniri: Dragosloveni, Râmnicu Sărat şi la conacul din Zăplazi ce aparţinea boierului Chircu.” (Dumitru Hangu)
„Fin observator al societăţii în care a trăit, Caragiale critică trăsăturile negative de caracter specifice oamenilor din diferite medii sociale; a creat roluri mari, personaje nemuritoare. ,,Caţavencu e prezent/ Şi astăzi în Parlament./ Latră-ntruna fără rost/ Doar ca să primeasc-un os.” (Stana Miloş)
„O poezie semnată I. L. Caragiale (Se poate glumi?): ,,Da şi nu./ Se poate – când ai de-a face cu oameni sănătoşi,/ Nu se poate – cu oameni bolnavi./ Se poate – cu oameni veseli şi bine dispuşi,/ Nu e poate – cu oameni posaci şi mohorâţi./ Se poate – cu oameni de spirit,/ Nu se poate – cu oameni proşti.” (Elena Cambeşteanu)
„O fabulă de I. L. Caragiale (Temelia): ,,Atâta muncă fără preget! Încet-încet, de-atâția ani,/ De jos, din temelia stâncii, cazmaua smulge bolovani,/ Și macaraua suie-n muchie, și dalta-n feluri îi cioplește,/ La rând ciocanul îi așază, frumos mistria-i rostuiește;/ Și – lucru vrednic de mirare din răsărit până-n apus!/ Un grandios castel, deasupra, spre nori se-nalță și tot crește;/ Pe cât jos se scobește stânca, pe-atât se-mpodobește sus…/ …Mai trebuie frontonul splendid, alegoria triumfală,/ Și-i opera desăvârșită – e gata un secol fală!../ Un ultim bloc enorm, acum, trosnind, e smuls din groap-adâncă/ Și ridicat din greu pe scripet…/ Dar blocul ultim nu-i sus încă,/ Și din afund, din măruntaie,/ răcnește stânca: Nu mai pot!/ Proptele iute! Merg de râpă! Mă surp cu fală-vă cu tot! Morala: „Adesea, visând prea vesel,/ ai deșteptare tristă…/ Să nu te rezemi, Doamne,/ decât pe ce rezistă!” (Gabriela Marcu)
„Să mergem la acest „Templu” al clasicului nostru nemuritor I. L. Caragiale. Este Caragiale un scriitor comic sau umorist? Comicul este o categorie estetică fundamentală care defineşte una dintre atitudinile esenţiale ale spiritului uman în faţa vieţii şi-a artei, avându-şi sursa în dezvoltarea unui contrast sancţionat printr-o gamă largă de reacţii morale, contrastul dintre aparenţă şi realitate. Umorul este una din formele de manifestare a categoriei estetice a comicului care se caracterizează prin relevarea îngăduitoare a laturilor amuzante, vesele, incompatibile între ele, ale fenomenelor şi ale situaţiilor. Călinescu: „Umorul lui Caragiale este inefabil, ca şi lirismul eminescian.” Ibrăileanu îl contrazice afirmând că dramaturgul este un satiric din cauza firii sale. Dacă era umorist din fire, alegea altă lume, alte obiecte. Criticul unei societăţi este întotdeauna un satiric. N. Petraşcu îl acuză pe Caragiale de schematismul vorbirii personajelor sale. Pompiliu Eliade în Causeries littéraire susţine teza lipsei de durabilitate a comediilor, preluată de E. Lovinescu: „Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi pentru o epocă mărginită.” Acestora au încercat să le răspundă critici de primă importanţă. Titu Maiorescu în „Comediile dlui Caragiale” distinge umorul demoralizator. Aceste comedii reprezintă un „moment de seamă în literatura naţională” tocmai pentru hazul pe care îl stârnesc. C. D . Gherea constată că trăsăturile de bază ale umorului sunt: spiritul, râsul vesel şi nesilit, observaţie adâncă şi exactă, pătrundere psihică, râde cu poftă, nu simte nici amărăciune, nici revoltă în râsul lui. M.Dragomirescu nu ajunge la idei limpezi în privinţa comicului caragialesc. Paul Zarifopol spunea: „Caragiale iubea profund farsele şi paiaţeria tradiţională faţă de formele cele mai simple ale comicului. Este portretul lui Caragiale la care se adaugă cunoscuta formulă „Simt enorm şi văd monstruos”. Pompiliu Constantinescu: „Dramaturgul este un umorist, istoricul umorist al dezlănţuirii instictelor de parvenire.” Tudor Vianu: „Omul prezentat ca posibil bun este viciat, doar proliferarea ţinutelor morale maligne. Caragiale este un poet comic ce excelează în arta limbajului.” Şerban Cioculescu: „Scritorul este un umorist. Sprijină această idee pe secreta simpatie, aderenţă intimă.” Silvian Iosifescu vorbeşte despre caracterul sistematic al satirei care pătrunde în esenţa sistemului. Înclină spre recunoaşterea umorului dramaturgului. Ştefan Cazimir remarcă universul comic, râsul lui nu este crispat, ci limpede şi sonor. Opera lui Caragiale se mulează pe epoca în care trăim, formulările demagocice, promisiunile deşarte, vorbele fără acoperire, toate acestea le regăsim din plin în zilele noastre: Revizuirea Constituţiei „Din două una, daţi-miv oie, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe, pe ici pe acolo şi anume în punctele esenţiale”; Starea industriei: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Noi aclamăm munca, travaliul care nu se face deloc în ţara noastră.” (Mihai Constantinescu)
„Omagiu marelui Caragiale: (…) A debutat ca scriitor în 1879, „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţă-n faţă cu reacţiunea”, 1880, „O scrisoare pierdută”, 1884 şi „D-ale carnavalului”, 1885. I.L.Caragiale oferă imagini apăsat satirice ale societăţii româneşti ale timpului. În drama „Năpasta”, 1890, Caragiale atinge şi probleme de psihologie abisală şi patologie psihică, ca în nuvelele: „Păcat”, „În vreme de război”, „O făclie de Paşti”, „Două loturi”. Resursele poeziei sunt exploatate şi în direcţia surescitării tipologiilor, comediilor, „Schiţele” 1897, „Momente” 1901, ori a fantasticului la „Hanul lui Mânjoală”, „Calul dracului”, „Pastramă trufanda”, „Abu Hasan”, Kir Ianulea”. Răscoalele ţărăneşti de la începutul secolului îi prilejuiesc accentele pamfletare şi notele de sinceră compasiune în 1907. Caragiale a fost exponentul unui mediu şi creator al unui stil, desfăşurându-şi lucrarea artistică într-un circuit scurt, cu rezultatul cel mai firesc. În primul plan al creaţiei sale stă omul social şi nu numai, într-un plan mai adânc apare caracterul general omenesc. Trahanache, Caţavencu, Zoiţica, Farfuridi, Agamiţă Dandanache, sunt actorii comediei politice din jurul anilor 1880, notabilităţi ale provinciei, oameni ai vremii şi ai locului lor, dar în acelaşi timp Trahanache este un naiv, Farfuridi un prost, Dandanache un şiret imbecil în viziunea lui Caragiale. Octavian Goga, la moartea lui Caragiale spunea: „N-a fost minte să stăpânească cuvântul cu mai multă siguranţă, să-l frământe şi să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, râs şi plâns, era alintare dulce şi durere salbatică. Cum să închidă pe veci ochii lui care pătrundeau sufletul şi străluceau de departe ca două suliţe de argint? Ce să facă pământul cu ei?”(Costică Drîstaru)
„Omagiem, astăzi, pe cel mai mare dramaturg român al tuturor timpurilor, I. L. Caragiale, n. 30 ian 1852, satul Haimanale, jud. Prahova, azi I.L.Caragiale, jud. Dâmboviţa – d. 9 iunie 1912, Berlin. Caragiale reprezintă o mare dotare clasică şi realistă, o natură socială. Umorul „caragielian” este şi va fi actual în toate timpurile. Este meşterul cel mai de seamă a literaturii româneşti, chiar sub aparenţele uşurinţei se lasă să se întrevadă legea severă a artei. Convingerea sa adâncă era că literatura fiind o artă, nu poate fi învăţată, cel puţin desăvârşită printr-o lungă sârguinţă în timp.Caragiale a scris şi epigrame: Unui datornic: „Pentru o datorie veche,/ Eşti fudul de o ureche./ Pentru o datorie nouă,/ Eşti fudul de amândouă.” Şi două despre Caragiale, una de Cincinat Pavelescu – „Iancu Luca Caragiale/ Îţi dă bere cu măsură,/ Face şi literatură,/ Însă nu face parale ” şi una de M. I. Quintus: Scrisoare pierdută „Şi Caţavenci şi Tipăteşti/ Apar mereu pe-a vieţii cale./ Păcat că nu mai întâlneşti/ Şi un Caragiale.” (Nicolae Constantinescu)
În final, muzica a încununat şedinţa. Invitatul special, Manea Agheană, şi-a făcut cu prisosinţă datoria. Să trăiască!
Sâmbătă, 11 februarie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al şedinţei Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi Vasile Ghinea. Vă aşteptăm, cu drag!
