Spaţii culturale nr. 19 – Râmnic, mon amour!
Dănuţ N. este un adolescent subţirel, cu ochi albaştri şi cu nelipsitul cercel în ureche; dacă-l întâlneşti pe stradă, nu-ţi atrage atenţia în mod deosebit, nu te face să întorci capul după el şi să suspini nostalgic, amintindu-ţi cum ai fost şi tu, ehei, la vârsta lui. Ce-i drept, pare ceva mai curat decât amicii „de gaşcă”, poate şi pentru că nu se îmbracă în cenuşiu/albastru-petrol/negru, poate pentru că gelul de păr e în cantitate oarecum decentă sau poate pentru că obrazul, prelung şi străveziu, nu-i punctat de acnee juvenilă.
Suferinţele – şi a trecut prin destule – nu l-au înrăit; pare aproape de necrezut cum un (aproape) copil, a reuşit (şi reuşeşte!) să suporte boala psihică severă a tatălui, laşitatea mamei, un divorţ, lipsa unei locuinţe şi traiul de azi pe mâine, şi să nu se închidă în el. Dănuţ încă mai ştie să râdă, chiar dacă e printre puţinii elevi ai liceului în buzunarele cărora nu există, niciodată, nici măcar leul pentru cafea (şi cine nu ştie cât de importantă a devenit tradiţia paharului de expresso de la automatul care-i adună în jurul lui, în pauze, pe toţi cei dornici de-o „socializare” mică?).
La cât e de isteţ, la cât de bine învaţă, Dănuţ ar fi putut figura printre elevii singurului colegiu naţional din urbe, cu şanse chiar mai mari decât ale altora de a urma apoi o facultate. Numai că traseul lui existenţial a fost perturbat de necazurile din familie, de provizoratul în care a crescut (nu-i uşor să n-ai „acasa” ta, să locuieşti azi la o rudă/prieten, mâine la altă rudă/prieten, şi tot aşa), dar şi, de ce să n-o recunoaştem, de opacitatea profesorilor prin mâna cărora a tot trecut. Dacă n-ar fi fost aceşti factori perturbatori, cum am zis, probabil că Dănuţ n-ar fi ajuns elev la un Grup Şcolar Industrial, fostă Şcoala 7, fostă Şcoală Specială, adică un loc în care au tot fost trimise, de-a lungul anilor, toate eşecurile educative ale celor plătiţi să aibă grijă de „tânăra generaţie”. Fireşte, între timp, aici s-au schimbat multe, şi profesorii sunt alţii, şi condiţiile de învăţare sunt altele, şi elevii au un IQ mai ridicat, dar, potrivit acelui blestemat de efect Pigmalyon, eticheta de coborâtor din „căruţa cu proşti” e mereu valabilă şi afectează în bună măsură respectul/imaginea de sine a celor care învaţă la GSI.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai dramatice, Dănuţ, spre deosebire de, să zicem, elevii de etnie, nu beneficiază nici măcar de „banii de liceu”, un fel de ajutor acordat celor cu situaţie financiară precară. Ministerul funerian consideră că, dacă se trece de bariera de 150 de roni pe membru de familie, atunci acea familie este înstărită! Iar Dănuţ nu se încadrează în barem, pentru că mama lui câştigă fabuloasa sumă de 400 de roni pe lună. Adică exact cât i-ar fi jenă domnului Funeriu să lase bacşiş într-un restaurant.
