Spații culturale nr. 18 – Cuiburi în provincie
Provincia culturală nu este populată, aşa cum s-ar crede, doar cu scriitori sătui să-şi imagineze că, dacă nu locuieşti în singura capitală a ţării, toate drumurile spre glorie ţi se închid în nas. Mai vieţuiesc în ea şi valori autentice, şi nu puţine. Spre cinstea celor retraşi cu înţelepciune din vacarmul tranziţiei noastre fără de sfârşit, trebuie spus că „exodul” a avut, pe alocuri, efecte benefice: au apărut reviste de calitate, grupuri literare (doar cârcotaşii le pot eticheta drept „găşti” şi „cumetrii”), festivalurile de poezie au început să-şi merite, în majoritatea lor, numele, şi probabil că lista lucrurilor bune ar putea fi extinsă, dacă legile junglei politice nu i-ar fi scos din subterane pe micii săpători, pe turnătorii de doi lei, pe scribii cu ochi albaştri ai fostului regim, toţi, cu şira spinării încă nevindecată, dar capabilă să execute, ca şi înainte, plecăciuni adânci, şi cu coatele frăgezite de mersul târâş, început imediat după ce s-a stins ecoul împuşcăturilor de la Târgovişte. Aceştia au purces la o muncă insidioasă de sabotare a „greilor” retraşi în provincie, de minimalizare şi de calomniere a tot ceea ce înseamnă valoare, har şi talent.
Eşalonul doi, după cum se ştie, s-a adaptat de urgenţă la viaţa postdecembristă şi a confiscat tot ceea ce era de confiscat, spre binele lui şi-al patriei credule, dar a avut totuşi grijă să ţină cu botul pe labe, o bună bucată de vreme, eşaloanele trei, patru şi câte-or mai fi fost. Nu le-a permis ascensiunea politică şi avântul economic, dar, din păcate, nu s-a ţinut cont că o verigă din lanţul trofic era slăbită şi, astfel, de situaţie au profitat multe cozi de topor, respectiv o mână de intelectuali mărunţi, cu ratarea scrisă pe frunte, câţiva geambaşi de idei incapabili să vândă altceva decât potcoave de cai morţi, plus duium de sfertodocţi ranchiunoşi, imbecilizaţi de aşteptarea unui nou rai (fie el roşu, verde sau mai galben), dar încă vioi, gata să pupe mâini şi prea cinstite dosuri de baroni şi alte somităţi locale. Cum locurile din faţă erau demult ocupate, membrii eşaloanelor mai sus pomenite s-au hotărât să prospere, nu să eşueze, în cultură: mai un volumaş tipărit cu firimituri de la masa eşalonului doi, mai o foiţă, chipurile, culturală, câteva voturi, acolo, dacă interesele „neamurilor” o cer, nişte poduri de flori şi înfrăţiri cu oraşe şi sate fantomă, apoi, oho, ba o editură, ba o librărie, ba un butic, ba un post călduţ în administraţia publică, că, de, cine nu ştie, pe la noi, să-şi dea importanţă plimbând nişte hârtii de colo-colo? Şi astfel, rândurile se strâng, târâtoarele devin ceea ce au fost, adică ochii şi urechile cui trebuie, iar purtătorii de ţucal încep să se creadă purtători de făclie.
Fostul activist mărunt e periculos oriunde. Patron de editură, stoarce bani din primării, pentru a-şi publica broşuricile personale sau broşuricile agramate ale acoliţilor. Le prezintă pe toate, cu fast, drept capodopere, şi reuşeşte să-i convingă pe câţiva aşa-zişi critici literari (confecţionaţi peste noapte în atelierele „Spiru Haret”) să compună ode de întâmpinare, penibile prin conţinut şi prin sfidarea regulilor gramaticale. Scriitor de mâna a şaptea, activistul mărunt, dacă nu-i băgat în seamă de USR, înjură, se vaită, caută înţelegere, se zbuciumă şi turbează în făcături online, în care pute rău a subcultură, a mahala şi-a ospiciu. Funcţionar pe undeva, îşi dă importanţă, e arogant şi incapabil să rezolve până şi cea mai mică problemă ivită la serviciu. Veşnic nemulţumit, nostalgic după vremurile când partidul unic ştia să-şi recompenseze susţinătorii, insul din eşalonul trei sau patru şi-ar vinde acum şi mama, numai să aibă fie şi un sfert din ce-a pierdut la revoluţie.
Cel mai periculos, însă, e fostul activist mărunt, ajuns în învăţământ. Nu contează că nu ştie carte, că s-a titularizat cu o notă jenantă, că nu are habar de pedagogie şi psihologie, că e lipsit de tact şi că nu ştie să predea. N-a mai citit o carte de pe vremea când studia, obligat, operele complete ale văcsuitorilor de ciubote proletcultiste, dar se crede chiar mai bun decât de mult regretatul Spiru Haret. Vrea să reformeze învăţământul, să-i ajute pe tinerii dascăli (de fapt, pe tinerele dăscăliţe, mai ales pe cele cu picioare lungi şi sâni acceptabili, fără silicon) să ajungă cel puţin la nivelul lui. Dă „lecţii” în cancelarie, are păreri definitive despre orice şi, dacă e profesor de română, îi înjură cu regularitate pe George Călinescu, Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, Marin Mincu şi Nicolae Manolescu (exact în această ordine) şi, refuză, în general, cam tot ce s-a mai scris pe la noi şi bănuieşte el că nu se încadrează în fosta linie de partid şi de stat. Victimele, respectiv elevii, al căror apetit cultural se află oricum sub cota de avarie, nu au ce învăţa de la fostul activist mărunt, care continuă să facă ceea ce ştie: să transforme tot ce atinge în igrasie politică asezonată cu degradeuri sângerii. Orele lui de limba română, dublură la fostele ore de „învăţământ politic”, reprezintă o cale sigură spre eşec: de altfel, bacalaureatul 2011 a scos la iveală starea de vid din mintea celor care ne vor plăti, nu peste multă vreme, pensiile (deşi, aproape sigur, n-o vor face).
Scăpat de grija dosarului după aşa-zisul proces al comunismului, activistul mărunt îşi regăseşte tupeul şi iese triumfător la lumină, sclipind ca o dâră de melc în bătaia soarelui. Grija lui de căpetenie a rămas prosperitatea personală, aşa că persoanele care pot constitui obstacole urmează să fie date la o parte, indiferent dacă sunt oameni învăţaţi, dăruiţi cu talent şi, de cele mai multe ori, modeşti, cu bun-simţ şi cu mult caracter. Cine i-a pus să se întoarcă în provincie?
