Spaţii culturale nr. 17 – Uniunea răfuielilor
Privită din exterior, fără patimă, cu detaşarea celui care nu (mai) speră şi nu (mai) aşteaptă nimic de la nimeni, Uniunea Scriitorilor nu prea pare a-şi merita numele; „uniune”, potrivit DEX, înseamnă „legătură între două sau mai multe persoane, grupuri, societăţi, clase etc., pentru apărarea unor interese, pentru revendicarea unor drepturi comune, pentru realizarea unor scopuri comune etc.”. Fără supărare, însă, dintr-o posibilă definiţie a „Uniunii” Scriitorilor ar trebui să scoatem legătura dintre persoane, grupuri etc., apoi partea cu „apărarea” şi „revendicarea” şi, ajunşi la „scopuri comune”, să privim jenaţi în altă parte, atâta vreme cât fiecare luptă – dacă o face, deşi nici aici nu stăm prea bine! – pentru sine, pentru gloria personală şi nici într-un caz pentru impunerea / promovarea / ş.a.m.d. a literaturii autentice în ţara noastră.
Naivii neimplicaţi politic şi cu iubire faţă de literatură ar putea crede că USR seamănă (ori a semănat!) cu un club select / exclusivist, în care intrarea se face pe bază de talent şi unde predomină, ca mod elevat de petrecere a timpului, convorbirile literare. Ar putea fi aşa, dacă numărul imens de membri – peste 2000 – şi talentul incert (ca să nu spunem „inexistent”) al multora nu ar infirma această… catalogare.
USR ar putea fi considerată un sindicat, o mare organizaţie cu statut, conducere, membri şi idealuri comune, funcţionând ca orice sindicat de la noi, adică haotic şi fără rezultat. Haotic, pentru că nu ştie nimeni ce vor scriitorii actuali, încotro se îndreaptă şi pentru ce bine comun luptă. Un sindicat presupune o minimă solidaritate a membrilor săi, ori despre aşa ceva nici nu poate fi vorba la noi. Şi-l imaginează cineva pe domnul Manolescu în ipostază de lider sindical şi pe domnul D.R. Popescu, să zicem, în calitate de membru cotizant?! Îşi imaginează cineva că scriitorii de la noi ar putea intra în grevă, că ar putea ieşi în stradă (ca şoferii, pensionarii, profesorii, medicii şi alte categorii năpăstuite) să se pronunţe pentru drepturile (încălcate sistematic şi grobian) ale creatorilor de frumos? Îşi imaginează cineva că scriitorii noştri ar putea negocia cu reprezentanţii guvernului drepturile de autor, dreptul de liberă exprimare, patrimoniul (pe cale de dispariţie!) şi alte cestiuni importante?… Sigur că nu. USR nu este, aşadar, un sindicat. De fapt, pare mai uşor să spui ce nu este.
USR, de exemplu, nu este o mare familie. Membrii săi nu prezintă o relativă sau măcar decentă legătură spirituală între ei. Predomină atacul (adesea furibund) la persoană, ameninţările (uneori concretizate!) cu darea în judecată pentru orice fleac, negarea valorii celuilalt, minimalizarea efortului creativ şi, mai ales, „dosariada”: în lipsa unor criterii valabile de ierarhizare / valorizare, este preferată verificarea posibilei colaborări cu fosta securitate. De aici, mari nedreptăţi, false ierarhii (nu poţi fi scriitor mare doar fiindcă n-ai fost membru de partid comunist, fiindcă, în mod logic, calitatea de disident n-ar trebui să înlocuiască talentul), orgolii rănite şi o luptă din care, de fapt, toţi ies învinşi. De ce învinşi? Pentru că scriitorii au nevoie, pentru a rezista şi pentru a-şi justifica existenţa, statutul şi efortul creator, de cititori. Iar cititorii reprezintă o categorie pe cale de dispariţie, oricât ne-am minţi noi că lucrurile stau cu totul altfel şi că mai existenţă speranţe pentru actualii candidaţi la nemurire artistică. Partea cea mai proastă este că nici măcar ei între ei nu se mai citesc scriitorii noştri, îşi dau în cap, se acuză şi se bălăcăresc fără să-şi deschidă unii altora cărţile, punându-şi etichete cu uşurinţa comică a medicilor lui Molière, singurii capabili să pună un diagnostic bolnavului doar pipăind piciorul patului.
În ultima vreme, ca cititoare (încă) interesată de cărţi şi reviste literare, am constatat, cu mâhnire, că scriitorii noştri sunt din ce în ce mai înverşunaţi unii împotriva altora şi aproape toţi împotriva preşedintelui Manolescu şi a conducerii USR. Un poet din filiala Sibiu rezuma în felul acesta situaţia din USR: „Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie, majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se supere vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor, iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, Aerostate plîngînd a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic”.
Evident, o asemenea atitudine nu poate fi comentată. Pentru că, adaptând aici vorba unui înţelept, scriitorii români nu au probleme cu idealul, ci cu atitudinea.
