Spații culturale nr. 15 – Râmnic, mon amour!
M-am aşezat în Râmnic prin anii `70, când oraşul, ca şi astăzi, de altfel, avea cu ce se lăuda: oameni celebri: scriitori, profesori universitari, artişti, colecţionari de artă, foşti miniştri…, deschidere spre alte zări, aplecare spre cele culturale, ştiinţifice şi religioase, mă rog, cum îi stă bine unui oraş care vrea să arate că e viu. La multele calităţi, mi-am dat seama, încă de la început, că trebuie adăugat totuşi un defect: oraşul nu prea are memorie sau, când demonstrează că posedă aşa ceva, îşi lasă amintirile pe mâna cui nu trebuie, astfel că istoria lui, când nu este ignorată cu totul, apare contorsionată, schilodită, trasă în tipare false la fabrica de confecţii memorialistice locale.
Ingrat poate mai mult decât ar trebui, oraşul nu şi-a respectat întotdeauna valorile sau, când le-a respectat, a făcut-o cu alai şi cu gargară, în manifestări improvizat-manelistice, cum le-am zice astăzi, mai mereu demonstrând un interes de suprafaţă pentru cele sortite înveşnicirii.
Cu ani în urmă, când alte griji decât soarta oraşului adoptiv mă frământau, am fost martoră la un fapt care m-a revoltat şi m-a determinat să-mi regret „cetăţenia râmniceană”: nişte buldozere dărâmau cu sârg, pe centru, o casă care mie îmi plăcea. N-am nici o fotografie cu casa aceea: ştiu că, naţionalizată / luată cu japca / părăsită de proprietari (totul e confuz!), fusese locuită de familii întregi de etnie (!), pentru ca, o vreme, să fie un fel de depozit pentru una-alta (cum s-a întâmplat şi în Complexul Brâncovenesc, unde puteai găsi, claie peste grămadă, cântare din piaţă, saci cu ceapă şi cartofi, ambalaje mucegăite şi rahaţi – pardon! – de şobolani). Bun. Casa aceea, care-mi plăcea atât, a fost demolată, în locul ei s-a construit un bloc la al cărui parter a funcţionat când un aprozar („Fortuna”), când vreun mic magazin de confecţii, nimic nou până aici, în definitiv, viaţa merge înainte, nu trebuie să ne cramponăm de nişte ruine. Aşa o fi. Numai că, din câte ştiu, casa aceea îi aparţinea lui Traian Săvulescu. Dacă îl întrebaţi pe vreun râmnicean „cult”, cine a fost Traian Săvulescu, are să vă spună, probabil, cu mânie postdecembristă în glas, că a fost un nenorocit de comunist, care a dus-o bine merci, în timp ce populaţia suferea de foame şi de frig etc., etc. Nimic despre activitatea de cercetător, de savant, de membru – preşedinte chiar – al Academiei Române, de profesor universitar şi de om politic (a fost, în guvernul Petru Groza, ministru al agriculturii). Ce contează! A colaborat cu comuniştii! (Parcă numai el!…). Şi, oricum, tocmai comuniştii i-au demolat casa, în loc s-o transforme în muzeu. Foştii comunişti râmniceni, spălaţi între timp de păcate, îl urăsc nejustificat de mult pe cel dispărut de pe lumea aceasta (încă din anul de graţie 1963). În schimb, oraşul Târgu-Mureş nu-l urăşte: a dat numele de Traian Săvulescu unui colegiu agricol; nu-l urăşte nici comuna Izvoarele, Prahova: şcoala de acolo se numeşte Traian Săvulescu. Râmnicul nu a avut, până de curând, nici măcar o stradă cu numele „demolatului”. Nu-i nimic, lasă că a avut – şi are – oraşul Ploieşti!
