Pe urmele Facebook–ului – This is the end

Flancat din toate părțile de grijuliii neamului meu îmi vine să-mi ies din țâțâni, să pocnesc așa din balamale, să-mi curgă spumantul ulei pe la încheieturi….
Cât credeți că o să mai rezist la expansiunile voastre ideatice, apocaliptice, păcătoase și pline de nerușinare? Ieșisem din casă, cum rar am mai făcut-o în ultima vreme, nu din cauza unui izolaționism tratabil cu halat alb de Săpoca, la subraț cu partenera de cântec claviaturată în vederile puștilor, dacă poți numi o matahală de 130 de kilograme cu păr lung și colegii astfel, ce își servesc pauză de pauză obișnuitele otrăvuri aromate pe cale aerogenă. Mă văd imediat în centrul atenției, și mie nu-mi place, acompaniat în vânt de nămiloi și-i citesc pe buze câteva vorbe. I-aș fi strigat de pe trotuarul opus: în loc de țigări și mimat execuții digitale mai bine te-ai apuca așa, de moft, de un pian sau o chitară, cum făceam eu odinioară. Dar bag de seamă că e mai ușor să frunzărești foaia de tutun mărunțită între maxilare, decât să găsești acele filozofii pe care le încercau pedant înaintașii, din fumurile de altădată n-au rămas decât secrețiile bucale țâșnite pe trotuar printre incisivi.
Vedeți c-am avut odinioară dreptate, când ceream un județ pentru țigani? Na, s-a găsit unul care să vrea să ne numim valahi, ca să-și păstreze el intact numele de rrom. Zice că are el acte ce atestă denumirea nației din care se trage. Eșarfatul nostru, Ciprian Necula, are această rezolvare simplă și ușor de pus în practică și mă mir că n-a venit și cu ideea de a ne expulza teritorial, nu are pretenții, recunoaște că n-au avut niciodată o țară. Și-atunci, cum ai domnule tupeul, oaspete fiind, să schimbi dumneata popoarele la denumire după ureche, că tot vorbisei de rock cântat de concetățenii tăi în interviul acordat lui Alexandru Căutiș? Spui că românii, pardon, valahii v-au învățat să nuntiți în stradă și să vă căsătoriți pe la zece-doiprezece ani? Care nuntă, frățioare antropolog, că țăranul era vai de mama lui, dacă ajungea la biserică să-i pună tinicheaua pe cap, da să mai facă ospăț cu oare sacrificate și butii cu vin? A, vorbești desigur despre chermeza din anii comunismului și după, când același sărman, neavând parale ca să plătească chirie la primărie pentru căminul cultural, ridica doi pari, punea un celofan sau vreo foaie de cort ,,completată” din remizele armatei și-și creștina odrasla cuprinsă de călduri. Iar asta cu oacheșele căsătorite dinainte de a le da…, tocmai ca să le ferească de mendrele boierilor și invitaților, este chiar o realitate măsluită. Bine că mi-am amintit încă una, domnule Ciprian, care ți-a scăpat. Cică ăl mai bun bucătar era tot dintr-o etnie cu tine, se povestește undeva, că mai bune mâncăruri nu făcea fir de mână albicioasă. Doar că n-am reținut numele. Nici eu nu-s frumos, nici pe de-a-ntregul alb, da’ nici că m-aș încurca cu una neagră, oricât de pline i-ar fi formele, oricâți feromoni ar elibera nu m-aș putea lipi de o astfel de ,,frumusețe” și ați remarcat desigur că etalonul femeii model nu include mai mult de o infimă parte, procent sub miimile lui zero, dintre fiicele descălecaților triburilor indiene. Gogorița cu atentarea la virginitatea roabelor nu se susține ca generalizare și nici nu constituie motiv de scuze pentru un act de impietate la adresa purității trupului de copil. Până la urmă o anomalie, căsătoria înseamnă un angajament bilateral, apoi unul față de dumnezeu și în cele din urmă față de societate. Ce discernământ și ce autodeterminare au doi țânci? Îl mai auzeam și pe Iohannis, așa în fugă, cu ceva legat de Constituție și hotărârea noastră de a reevalua termenul familie.
Suferim de oligofrenism, de întunecare de minte până într-acolo unde planeta va sta în beznă 15 zile, iarna va fi cea mai grea din ultimii 100 de ani și scoarța terestră se va cutremura timp de alte opt zile. Mă duc să-mi fac o cruce.
