Ora de muzică 251
Fac un pas în spate, sunt câțiva oameni care merită o aplecare măcar superficială asupra activităților ce în decursul timpului au contribuit esențial ca materia muzicală finală să dea atâția fiori….
Am convingerea că actul creațional și cel în care se pun la cale aranjamentele instrumentale sunt deasupra oricărei expoziții momentane în fața unui auditoriu de conjunctură. De aceea contribuția celor ce mai pun o notă în studio este vitală, după zeci de tatonări ale unor frecvențe și ritmici auzul are îngăduința să-și dea acceptul final și melodia primește pașaportul pentru eternitate. Așa se întâmplă ca uneori afișarea pe scenă să se transforme într-o stare de nemulțumire, iar gândul să fugă spre următoarea neliniște sufletească: următoarea compoziție. De aceea îl înțeleg pe Sting, un tip neconstrâns de timp și necesități industriale de a se exprima după bunul plac sufletesc, la el anotimpurile trec prin inimă, pot începe oricând și dura o secundă sau o veșnicie, iubirile sunt un complex de mici filozofii, ca de altfel orice banală trezire, căderile în depresie un nesfârșit șir de muriri fără de speranță. Îi pricep deci pe toți cei care vin să-și pună sufletul pe masă. Doar pe ei.
Am deviat de la subiect din cauza impresiei lăsate de ultima prestație de cover-uri la care am fost participant, a mia oară când sunt nevoit să mă raliez la curentul ,,impus” de a repeta zonele emoționale ale altora ca un robot. Și o bucată de ,,fier”, oricât de umanizată, nu simte nimic, nu spune nimic. Sunt doar un caz fără rezoluție favorabilă. Barbara Allen, nu. Harpista din piesele Symphonicities-ului, este una dintre surorile celebre ce au ales acest obiect muzical spre a-i duce interpretarea la desăvârșire, Jane, dar mai ales prea cunoscuta Nancy, a cărei carieră are coordonate internaționale. Barbara a câștigat premiul doi la Seventh International Harp Competition din Israel, unul dintre concursurile cele mai vizate de cei ce doresc să ocupe o poziție de frunte între cântăreții la harpă de pe întreg mapamondul. După un State University din New York și Juillard School, o licenți și un masterat, este ușor să-ți spui despre normalitatea de a o vedea solistă la festivalurile Waterloo și Caramoor, membră în New York Philharmonic, Vienna Philharmonic, American Stmphony Orchestra…, cooptată de case mari de producție, RCA, EMI….
Pe Shelley Woodworth o veți găsi cu prezentări ultra sumare pe coloanele sonore ale lui Malcolm X, Hamlet, State of Main, seria de documentare numite Abraham and Mary Lincoln, albumele lui Sinead O’Connor, John Legend, Jon Secada… și aniversarul disc al lui Sting, 25 Years. Și parcă nu este chiar lucru de neconsemnat coparticiparea la 9 filme, 50 și ceva de albume, orchestre, solouri de oboi în special, dar și corn englez, flaut și chiar producție în 1985 a unui album de colinde.
În ordinea importanței urmează truditorii de la mixer, printre ei, Ed Cherney. Un tip vesel, glumeț până la a se autopersifla în prezentarea propriilor performanțe. Zice: ,,Nu întotdeauna câștig Grammy, dar când se întâmplă beau și et cetera.”. Sau: ,,Ocazional… am câștigat…”. Ori: ,,Jocul meu de golf vorbește de la sine, dar niciodată nu sunt 100% sigur ce limbă.”. După spusele-i, a constatat în timp că știe exact acolo unde un cântec minte sau are momente de strălucire, ceea ce a atras seria de nume grandioase alături de care a fost recompensat în nenumărate rânduri. Din șase nominanlizări la Grammy a câștigat trei – Best Engineered Album, unul pentru Bonnie Raitt, din patru concurări la Emmy a obținut un trofeu în dreptul muncii pentru producția HBO, Bessie, din cinci alegeri pentru TEC Awards s-a ales cu Excellence and Creativity pentru suportul tehnic de înregistrare și mixare, fapt ce i-a adus un loc în vestita Hall of Fame. Artiști? Dintre cei mai cunoscuți: Rolling Stones, Wynton Marsalis, Iggy Pop, Bette Midler, Eric Clapton, Wynonna, Buddy Guy, Jackson Browne, Lenny Kravitz, Ry Cooder, Keb’ Mo, Bob Dylan….
