Ora de muzică 247
Ar fi în stare americanii să-l facă pe Menumorut, cântând ,,Melc, melc, codobelc”, personaj pe scenele Broadway sau benzile desenate si desenul animat ale oricărui puști aventurat, cu sau fără tehnică de calculator, să-și exprime curios stângacia dexterităților.
Nu spun că Shrek nu este un scenariu viabil pentru musical, e tot un cântec coloana sonoră a seriei, dar biscuiții și prăjiturile vorbitoare, măgarul năzdrăvan, prințesa când Ileană, când căpcăun nu mai au farmecul și mobilitatea actorilor-desene din film. Dar cei intitulați generic americani fac și pe dracu să se dea în spectacol, dar nu oricum. Alex Venguer a ajutat la nașterea The Last Ship-ului în părțile de înregistrări adiționale, nu puține, ați văzut câți au fost invitați să se alăture pachetului de bază, și a făcut-o cum știa mai bine. De fapt nici nu putea Sting să aleagă mai nimerit, încă din 2009 Alex câștigase un Grammy la secțiunea de recordări cu un album folk, în următorul an confirmând că juriul nu se înșelase, deprinderile lui și urechea fină au dus discul R&B, Wake Up, al lui Johnny Legend & The Roots spre încă un Grammy pentru munca sa de studio. Renumele său nu are numai coordonatele propriilor premii, ci ale tuturor artiștilor cărora li s-a decernat prestigioasa distincție: Maria Scheneider, Punch Brothers, chiar și albumul editat după producția broadway-ană, Shrek. Dibăcia lui a fost atât de mult apreciată încât directorii acestei mari scene l-au invitat să se ocupe de trei spectacole într-un an și câteva materiale audio imprimate, și rar se întâmplă să se pună pe umerii unui singur om atâtea producții. Cum experiența în varii stiluri muzicale contează și face diferența într-o decizie managerială muzicală, este evident că numele de top pe care le-a păstorit de la mixer au dat greutate deciziei finale: Marcus Miller, Aretha Frankiln, Wynton Marsalis, Yo-Yo Ma, Renee Fleming, Herbie Hancock, Lady Gaga, Woody Allen, John Patitucci….
În același loc, aceleași personaje. Pentru un alt nume: Jonathan Allen. Nicio surpriză în ceea ce ține de educația sa, studiu muzical complet, pian și vioară, plus un an la L’Ecole Normale de Musique din Paris, după, direct la Abbey Road la învățare pe viu și lucru la tehnicile de imprimare. De la 23 de ani cam asta face. Destul de bine. Proiectele la care a lucrat au luat premii numeroase, Grammy, Gramophone, sunt de talie mondială, Return of the Jedi Special Edition, Michael Jackson’s This is It, The Hours, Toy Story, a fost în grupul celor ce au dus munca de studio pentru iterații compozitori din articolele precedente, Alexander Desplat și Jerry Goldsmith, are la activ un remix al albumului Barcelona, marca Freddie Mercury, genuri diverse, clasică, jazz, pop, etc și un premui Bafta pentru soundtrack-ul filmului Mizerabilii. Pentru Sting a stat alături de Cobbin pentru înregistrarea orchestrei.
Într-o situație asemănătoare a fost pus un coleg al meu, mai avut ca o persoană de rând, dar nu o mână largă: la prima întâlnire cu un posibil înlocuitor al vocalistului i s-a cerut jumătate de mie de euro în contul viitoarelor concerte. Nimerirea la fix face să aflu chiar azi, la data scrierii, că metoda plăților anticipate este un obicei al unei profesoare particulare de canto ce-și face veacul prin capitala noastră de județ. Urât…. Același episod a fost difuzat și în cariera de contractor de muzicieni a lui Jill Dell’Abate, rolul ei de a avea mereu o agendă plină cu nume disponibile, pentru cei cu nevoi urgente sau proiecte de anvergură, o duce la diverse audiții ale unor recomandați de prieteni din branșă, oameni cu credibilitate, garanți pentru prestațiile muzicale, dar nu pentru ce-i în mințile celor pentru care au pus o vorbă bună. Văzuse destule, însă niciodată în cei 10 ani de căutări nu întâlnise un tip care la prima vedere să o întrebe când va fi plătit și când va urca pe scenă. E o meteahnă a tinerilor aspiranți la accederea rapidă într-o carieră fulminantă. Dezavantaje, dar și beneficii. În anii din urmă, muzicianul de studio, selecționat de Jill sau recomandat expres de cel ce a angajat-o, respecta întrutotul dogmele partiturii, exista acea rigiditate în interpretare. Acest comportament, spune ea, azi s-a flexibilizat, a început să se simtă personalitatea fiecărui instrumentist în parte. Cum era firesc, Jill a fost vocalistă pentru înregistrări, manager de producție, ca în cazul The Last Ship-ului, coordonator de producție și chiar contractor pentru spectacolul decernării premiilor Grammy.
