Ora de muzică 228
Am dosit notele după cuvinte, de aceea o să discutăm puțintel despre partea tehnică a acestui surprinzător și nu prea, în cazul lui Sting, album.
M-am uitat la mâinile lui și nu e simplu deloc, alternează foarte ușor pozițiile stilului clasic cu ale jazzului și este în stare să mai vocalizeze și o mie de cuvinte pe minut cu o siguranță greu de egalat. Asta la August Winds. And yet are o bossanova la bază, cu acorduri instabile, aproape disonante pe alocuri, începută cu trei chitări, bătăi de tobă și percuții obișnuite genului, discrete, cu mici efecte de vioară, fond calm, insesizabil de melodeon, trecând pe parcurs la creșteri și ,,enervări” de orgă, chitară electrică, tobă mare, pizzicato-uri…. ,,Aranjamentul practic” este pe lângă o melodie ale cărei armonii sunt complexe, un cântec de o sensibilitate deosebită, putând fi oricând pe poziție de egalitate cu oricare dintre melodiile cele mai cunoscute create vreodată pentru un musical. De asemenea, ,,apucăturile” de pe corzi sunt răsfirate, iar atonalul cochetează cu conformismul pop-ului, linia melodică a vocii are declamativul teatral, dar și muzicalitatea de casă a lui Sting, Dead Man’s Boots fiind cântecul în care se petrec toate acestea. Sobrietatea din maniera de exprimare, cunoscută fanilor lui, a fost lăsată acasă, a apelat chiar la linguri și furculițe pentru a emite sunete, a făcut chiar pe Elvisul, a devenit pe alocuri lasciv, s-a scărpinat în cap, dezbrăcându-se astfel de prejudecăți. Dar ăsta este concertul, manifestarea publică, țineți însă cont și de materia primă, fără, n-am mai fi avut acum un Sting popular, obișnuit, înțolit cu un tricou pe care n-ai da doi bani, o pereche de blugi în același ton. Nu vă gândiți totuși c-ar fi costumația pentru un șantierist, sigur costă….
Partituri grele, apanajul celor grei. Un tot întregit de o atmosferă descătușată de așezări scenice speciale, adunați unul lângă altul, fiecare călare pe cutie ori în picioare, un public așezat în trei tribune flancându-i din trei părți, un discurs de prezentare a pieselor sincer, vesel, poveștile scurtate ale pieselor, intime, un monolog cu destăinuiri, cu retorici, un joc de acțiune și reacțiune spontan, spumos, aducător de aplauze.
Îi dau dreptate. Noile viziuni spun că oricum te-ai uita spre cer, nu zărești același lucru de două ori, identitatea lor se preface în fiecare moment. It’s Not The Same Moon dezbate această problemă, pune întrebări. Dacă ar fi să mi-o adreseze, recunosc, aș susține că această teorie pare nefondată, o decizie umană poate împărți lumea în două, pro și contra, dar nu o poate crea fizic, nicidecum să apară o planetă pentru fiecare gând și alegere personală. Bănuiesc că Sting a pus cu rost pe disc seria de presupuneri, aparțin vreunei filozofii, eu n-am citit-o încă, are însă gradul unei idei puerile, dar interesantă și stârnitoare de fantezii. Am mers de asemenea pe firul ficțiunii și pornind de la această facere m-am aventurat să-mi închipui, fără a fi o noutate, că la fiecare naștere se naște o stea, iar la deces ea se transformă într-un corp ceresc ce gravitează în jurul unui astru. Astfel se putea forma acest univers. Dar nu cu adevărat, Sting însuși trimite către dezbatere ideea reconsiderării unei poziții conceptuale și restartarea acestei celeste creații. Este un test de imaginație ce invită la noi variante, la noi priviri asupra existenței cosmice. Propun și eu o variantă de lucru: existența noastră în oglindă – cum sunt stelele suntem și noi, cum suntem noi așa este întregul cosmos. O legătură paternă de nezdruncinat, așa cum este această schimbătoare ,,Lună” pentru Mathes și Sting.
