De Rîmnic, de bine! – Strădanii
Trebuie să înțelegeți că era greu și nimeni nu te ierta de nicio lețcaie, ba te mai luau și peste picior în câteva cuvinte când le băteai la ușă pentru orice nimic
Sau te amânau la nesfârșit. Toți râmnicenii de vază, cu pretenții la intelectualitate, au stat în antecamera rândului la editarea elitistă, pentru o hârtie împărțită cu parcimonie, dosită pentru condeie mai dihai. Nu mă îndoiesc, ai noștri au făcut naveta de nenumărate ori în așteptarea materialului minune cu care aveau să se glorifice și să se imortalizeze pentru vecie. Am o vagă amintire despre golgota Chiristigiilor, o impresie mai curând, despre neșansa râmniceană de a depinde de mâna tipografilor buzoieni. Și dorința de a pune literă lângă literă în zețăria gândurilor și a le împărți celorlalți era mare.
Atât de mare, încât Traian Cristea s-a apucat să scrie de mână și apoi să hectografieze întreaga revistă Limba Română, în fiecare an câte una…. Așa dă impresia domnul Frâncu, privitor la date și ani. Prima informație, sugerează că aceste texte olografe, greu lizibile, au debutat în Septembrie 1991, cu două tipuri de format, de la 1 la 4, la 8 și 12 pagini, iar cel de-al cincilea, ultimul, tehnoredactat le computer, la aniversarea a 100 de ani de existență a școlii generale nr. 5. Picând pe același subiect, ca într-una dintre problematicile abordate de revista la care au pus umărul cadre didactice de la două școli, 1 și 5, dar și de la Clubul Copiilor, fost al pionierilor, ,,batjocorit” din greșeală ,,… al școlarilor și elevilor din Rm. Sărat”, domnii Frâncu și Oproescu conjugă la același timp, 1993, această ,,zicere” ca Limba și Literatura Română, devenită ulterior, dar nu se precizează de la care număr din cele cinci, Limba Română. ,,Batjocora” este sesizată de Al. Oproescu, fără alte detalii ,,picante”, cum mă obișnuise până pe la 1948 cu ziaristica de Râmnic. De data asta însă, Viorel Frâncu îmi oferă câteva repere, dar la însemnările din 1991, din cuprins: medalioane literare, evocări ale lui Vlahuță și Delavrancea în perindările boierești de la Dumitrești alături de Menelaș Chircu, subiecte de admitere la liceu…. Spuneam că există totuși o diferență, fiindcă una dintre dimensiunile revistei nu se regăsește în stipularea de la 1993: 21/14,5.
Erori de redactare sau încurcări de notițe azi mai pot fi îndreptate, autorii sunt vii și nevătămați încă. O vizită, o convorbire, un telefon, pot repara aceste neajunsuri și restabili în amănunt istoria jurnalismului din partea noastră de țară. Ce te faci însă cu datele vechi, deformate, atinse, fie și din neatenție, de neadevăr? Soluția este una, ca și scopul-corecție al acestor articole: aducerea întregii arhive acasă. Tehnicile o permit, voința locală trebuie activată, deci….
Dovada că aceste mici omiteri din vedere pot vicia suficient de mult o istorisire clară, este ,,saltul” meu peste încercarea de doar două ediții a reînvierii simbolului scriitoricesc din tinerețile lui Moșescu: Vestala. Inițiator, același Florin Ciurumelea și colectivul redacțional de la Curierul de Râmnic: Grigore Leaua, A. E. Ichim, Florea Costache, Homescu, Georgeta Nicolau, Matincă, Costel Periețeanu, Emil Bivolaru. Pentru această reeditare există și un consințământ din partea familiei, desigur nestipulat, dar tratat cu cel puțin unul dintre urmașii lui Moșescu: Alexandru Măciucă. Sandu, fiindcă așa i-am spus de când mă știu, se regăsește în paginile Vestalei și este parte în colegiul redacțional alături de râmniceni ajunși pe culmile literaturii naționale: Radu Cârneci, Passionaria Stoicescu, Titel Constantinescu, Ecaterina Țarălungă, Mihnea Moisescu și Alexandru Săndulescu. Semnatari ai poeziilor, prozelor, memorialisticilor, etc: Nicolae Jinga, Mircea Dinescu, Dumitru Pricop, Ion Enache, Ion Magu, Stelian Cucu cu o scriere inedită, Al. Mateevici, Al. Oproescu și Victoria Măciucă, soția lui Sandu. Dacă militantismul cu care s-au înarmat inimoșii reluării unei tradiții, în care cultura să fie factor prim, n-ar fi luat o pauză grozavă de la perpetuarea ei până la opincă, dacă ei înșiși ar fi pus bășcălia deoparte și n-ar fi glumit cu o expresie de genul ,,… ca cultura (sic!)…”, azi poate am fi ascultat la fiecare colț de stradă citându-se din Vergiliu, recitându-se din…. Debutul acestui supliment cultural s-a consemnat în Iunie 1990, decesul foarte curând: Septembrie același an. A mai fost resuscitat o singură dată, spune domnul Frâncu, în 1992, spre finele anului, cu aceeași formulă redacțională și cu aportul cenaclurilor locale.
