De Rîmnic, de bine! – Râuri
La acest capitol de alfabet avem întâietate, suntem îndreptățiți să ne simțim mândri, numele orașului a ținut loc de blazon multor ziare, iar dovezile vor curge în cele ce urmează. Toți înhămații la așternerea cotidianului pe hârtie n-au uitat că pământul din care se trag le furnizează materia primă pentru nemurire și și-au legat numele de acesta.
Credința mea nestrămutată, de altfel expusă și în alte rânduri, este că se poate privi un oraș ca o țară, că te poți eticheta fără jenă și umbră de umilință român de cea mai înaltă calitate, că se poate rezuma populația României la un singur râmnicean. Aici nu există niciun dubiu că mulți au purtat eticheta locală cu o mândrie nedisimulată, că nu s-au sfiit, cum foarte mulți tind să se ascundă după numele altor localități, după capitală sau chiar după alte patrii adoptive, să pună înaintea arborelui genealogic râmul de la care se trag. Chiar dacă repetiția nu este un procedeu literar tocmai plăcut privirii, uneori rămâne singurul mijloc de a nu da uitare oamenii și a lua de exemplu comportamentele cetățenești adevărate din trecut, astfel, mă văd nevoit să scriu din nou Octavian Moșescu, Măgârdiceanu, Dimitriu, figurile cele mai marcante ale unui secol trecut, dar încă prezente în sufletul și spiritul celor ce i-au urmat, blazonul cu care vor defila încă mult timp de azi înainte și sper să se întâmple acest lucru și peste 100 de ani. Rampa Râmnicului, ,,Ziar artistic-teatral și literar”, încerca să întărească intelectual ,,poporul” râmnicean după trauma primului război mondial, convocând personalitățile momentului să-și aducă din plin contribuția la propășirea localnicilor. Semnând Tavi sau Tică-Tică, Moșescu nu se sfiește să pună în epigramă pe C. C. Brăiesku, R. F. Scânteie susține un articol numit ,,Cum cade o revistă”, intervievându-l pe Moșescu, acesta făcând referire la impactul unei noi apariții editoriale. Măgârdiceanu deplânge faptul că mișcarea teatrală a urbei nu a atins încă nivelul celorlalte orașe, lui Dimitriu i se pune pe seamă schița satirică Kirkiduș și Marian M. vorbește despre proiectele culturale ale Societății Filarmonica. Menelaș Chircu vine cu informații ,,De la Societatea Chindia”, exprimându-și părerea că dansurile populare au început să fie apreciate de publicul râmnicean la serate. În rest ,,Anunciuri și reclame după învoială”. Data apariției – 4 Ianuarie 1920. Păcat că în Biblioteca Academiei există doar primul număr.
Schimbăm paradigma pentru următoarele titluri și parcurgem istoria după data la care au fost tipografiate și remise publicului cititor. Râmnicul, bisăptămânal, nu există în documentele de arhivă, însă este amintit de Familia, ziar apărut în Oradea Mare, în Romanulu, în Binele Publicu, Resboiul, România Liberă și Națiunea, concluzionându-se ca având debitul în Martie 1882 și ultimul număr în Martie 1883.
Îmi găsesc vina de-a fi scăpat de la index Curierul Râmniculu, ziar politic, longeviv, apărând în Iulie 1882, ,,joia și duminica” și de la ediția 63 ,,uă dată pe septemână, joia”. Cele 101 numere, ultimul din data de 11 Iulie 1885, sunt girate de Theodor Năstase, un fervent atacant al primarului de la acea vreme și conțin știri și fapte din județ, dar și o ,,parte literară” susținută de versurile lui Constantin Gheorghe Hristodorescu
