Ora de muzică 182
Muzica este aidoma unei povești, depinde însă cine o spune și cine o ascultă.
Personajul care a acompaniat colindele lui Sting la secția ritmică se numește Cyro Baptista, percuționist cu ștate vechi pe platformele industriale ale cântecului, brazilian la origine, devenit artist internațional datorită calităților excepționale, dar și măiestriei de a-și confecționa propriile producătoare de ,,zgomot”. În plus este, ca și cei prezentați anterior, un bun profesor, a frecventat numeroase instituții muzicale de prestigiu, printre ele numărându-se Berklee College of Music, școlile Drummer’s Collective și Mannes College of Music ale newyork-ezilor, Rimon School of Music din Tel-Aviv…. Nu lipsește din multe magazine și târguri de prezentare de instrumente de percuție și nici din listele de colaboratori ale unor nume mari mondiale de jazz și nu numai. Herbie Hancock, Yo-Yo Ma’s, Wynton Marsalis, Paul Simon, Bobby McFerrin, Carlos Santana, Robert Palmer sunt doar o parte mică dintre sutele de artiști pe care i-a însoțit în concerte și înregistrări, dar cariera lui include și proiecte personale, cel mai important dintre ele fiind ,,Beat the Donkey”, trupă care cu primul album, eponim, reușește să se claseze într-un clasament ale celor mai bune zece discuri alternative în 2002, iar Baptista să fie numit în revista JAZZIZ and DRUM cel mai bun percuționist în același an. Superlativele au curs în acel 2002, dar și după, prestațiile lui artistice aducându-i în 2009 Fellow Award in Music din partea asociației United States Artists. A compus muzică pentru nouă albume proprii dar și pentru programe difuzate pe canalele de televiziune pentru copii, un documentar despre proiectul Beat the Donkey a obținut trei New England EMMY Awards și a fost de cinci ori participant la spectacolele Grammy Awards. Numărul de discuri unde numele Baptista apare se ridică la 134. Că este un instrumentist deosebit și fidel, transpare clar din faptul că a fost solicitat cel puțin de două ori pentru un album al unui muzician, culminând cu cele 20 de colaborări discografice cu John Zorn.
Pentru acest proiect al lui Sting era nevoie de foarte mulți mânuitori de ,,tam-tamuri”, dovadă fiind concertul din catedrala Durham la care participă trei de acest fel. Pe materialul de studio apar doar doi, mai vârstnicul Baptista și tânărul Bjian Chemirani, despre care voi dezvălui câteva date biografice. Instrumentul la care cântă se numește Zarb sau Tombak, este asemănător cu Darbuka, în formă de pocal, construit dintr-o singură bucată de lemn, acoperită cu o membrană din piele de oaie sau din pielea capului cămilei. Bijan a făcut cunoștință prima dată cunoștință cu Zarbul la șapte ani, după întoarcerea tatălui din Iran, instrument făcut cadou în speranța că puștiul, născut în Franța, îl va îndrăgi repede și va reuși să devină virtuoz ca și el. Dar degetele micuțului erau neîndemânatice, a preferat să-și încerce norocul mai întâi cu Kamanche, un instrument cu corzi, cu corp asemănător celui de conză, dar mai mic, și gât foarte lung, subțire, la care se cântă cu un arcuș la fel ca la violoncel. A urmat pianul și acordeonul, după care s-a întors la Zarb ale cărui taine i-au fost împărtășite de tată în stilurile Sufi Poetry, muzică persană veche numită Radif, dar și în cea nouă. A fost lesne apoi să abordeze Bendir-ul, Riqq-ul și Udu-ul, o tobiță cu corpul din lut. Nu s-a sfiit, în ciuda educației, să guste și din muzica rock și rap în aceeași măsura cu cea iraniană. Cum școala nu i-a plăcut în mod deosebit, la 18 ani a cerut permisiunea părinților să trăiască exclusiv din muzică și pentru muzică. De convins a reușit, numai că tatăl i-a pus o condiție: să participe la Zurich la un spectacol dat de Percussion Orchestra, care avea componenți veniți din foarte multe zone culturale. Numai în locul descurajatului să nu fii, Bijan a avut o prestație slabă din cauza tracului de pe scenă. Lecția primită i-a fost de folos: a scos din el ulterior un foarte bun percuționist. Cariera sa este legată indisolubil de tată, Djamchid, fratele mai mare, Keyvan alături de care înregistrează primul dintre albume în 2001, în proiectul ce se va numi Trio Chemirani, de sora Maryam pe care o cooptează în grupul Oneira, un experiment muzical bazat pe intuiția și improvizația unor muzicieni multinaționali, dar și de alte nume cunoscute în zona bazinului mării Mediterane: greci, francezi, marocani, turci…. Are 17 albume de autor, este creditat pentru multe altele din poziția colaboratorului. L-am ascultat cântând și la Saz, un tip de lăută iraniană și nu interpretează deloc rău.
